web analytics

Reactor Cluj

Poker
50 0 October 5, 2014

Eu joc ca să trăiesc. Tu?

Cronică publicată de Lorena Copil, în revista online Liternet.ro

Da, am luat-o pe drumuri mai puţin pavate. Ne-am izbit sau am fost izbiţi de pereţi, am fi vrut să câştigăm mult, am pierdut mai mult decât am fi putut să câştigăm şi am ajuns într-un final să nu mai cerem nimic, fiindcă nu mai avem nimic de oferit. Momentan, singurătatea pare a fi cea mai convenabilă opţiune. Suntem pe jumătate bătrâni, pe jumătate maturi.

Spectacolul Poker, regizat de Leta Popescu, porneşte de la romanele Poker şi Poker.Black Glass ale lui Bogdan Coşa şi este un întreg ansamblu de contraste la nivel textual, situaţional şi structural. Într-unspaţiu de joc restrâns, cu o uşă pe peretele din spate, fragmente din lumea underground încep să prindă contur. Spectacolul nu îşi propune să fie nicidecum confortabil ci, dimpotrivă, să-ţi scoată câteva temeri şi să-ţi vorbească despre ele mai deschis şi mai apăsat decât ai putea să-ţi închipui. Heblu. Râsetele din întuneric se transformă în încăierări, uşa se trânteşte, lanternele aruncă săgeţi de lumină în public şi tensiunea creşte.

La început, se disting trei voci masculine: replici bruşte, agresive. Apoi vocile devin siluete şi, în cele din urmă, siluetele devin versiuni ale aceluiaşi Tudor Klein (Valentin Oncu, Paul Socol, Doru Taloş), un tânăr de douăzeci şi ceva de ani, uneori cinic, orgolios, sarcastic, violent, alteori raţional, alteori pasiv, resemnat sau familist. Identitatea lui nici măcar nu interesează în mod particular. Tudor poate să fie Mircea, Bogdan, Iuliana, poate să aibă douăzeci sau patruzeci de ani. Tudor e singur. Şi e mai singur atunci când e cu ceilalţi, pentru că ştie că poate să-i piardă. E familiarizat cu plecările neanunţate, cu îmbrâncirile, cu dispreţul lumii underground care azi îţi oferă o oportunitate, mâine îţi cere dobânda. Şi, după ce pierde totul, învaţă să trăiască din nimic. Două contacte în agendă îi ajung: unul îi aminteşte de viaţă, altul, de moarte. Parcă nu mai e atât de străin pe cât am crede la început. Parcă ne stârneşte interesul acest jucător de Poker pe care n-am fi dat doi lei la primele replici. Am fi zis: “Şi-a făcut-o cu mâna lui. S-a băgat în afaceri murdare.”, dacă nu am fi stat până la final. Dar Tudor, indiferent de faţetă, are ceva general valabil, ceva care trece dincolo de identitate şi se aşază în buzunarul colectiv,zdruncinându-i zona de confort. El îndrăzneşte să vorbească tare şi răspicat despre o lume pe care noi o ascundem foarte bine în subsol şi ţinem uşa încuiată – o lume în care mirosul banilor şi zgomotul fiselor sunt singurele lucruri care contează; o lume în care viaţa capătă un sens tocmai ca să-l piardă. Să limităm această reprezentaţie la un joc de cărţi având consecinţe mai mult sau mai puţin grave ar fi nedrept.

Aşa cum am spus iniţial, Poker e un cuib al contrastelor. Aici se bat cap în cap clase sociale, etichete, iluzii şi realităţi, cultura şi pseudo-cultura, viaţa şi moartea, revolta şi resemnarea, aspiraţiile şi stagnarea, iubita, mama, tata, prietenii. Tocmai de aceea, de la jumătatea spectacolului, perspectiva se schimbă: am ieşit din lumea underground la suprafaţă. Lanternele au devenit spoturi centrale de lumină. Camerele de supraveghere, în spatele cărora nu părea să mai existe nimic, s-au transformatîntr-o cameră de filmat de mână, un jurnal video în care sunt consemnate, în egală măsură, deziluzii şi speranţe, certitudini şi posibilităţi – o opţiune regizorală care şochează cel puţin la prima întâlnire cu spectacolul. Relaţia personajelor cu publicul şi cea dintre personajele însele, insesizabile la început, devin din ce în ce mai evidente, ca-ntr-un soi de complicitate. Cu toate că se păstrează tehnica monologurilor intercalate, nu mai avem de-a face cu un Tudor multiplicat în trei variante, ci cu trei Tudori şi poate, până la final, cu mai mulţi – în funcţie de spectator. La urma urmei, “toată lumea joacă Poker într-un fel sau altul”. Valentin Oncu, Paul Socol şi Doru Taloş reuşesc să construiască un Tudor a cărui imagine se compune şi descompune cu fiecare confesiune – cu cât îl vedem mai clar, mai viu, cu atât el este mai degradat, mai lipsit de viaţă.

Dinamic, alert, frapant, Poker este un spectacol din categoria celor cu cărţile pe faţă. El nu menajează, fiindcă nu prea mai are motive să o facă. Pe spectator e bine să-l zgudui din când în când,să-şi pună întrebări, să se scuture de praf şi să-şi facă inventarul. Poate un singur Tudor n-ar fi însemnat nimic. Dar ce se întâmplă când unul devine atâţia?