web analytics

Reactor Cluj

DSC_0283
238 0 November 25, 2014

Interviu cu Oana Mardare în revista de teatru Yorick

„cu Reactor ni se întâmplă ce ne doream și vrem să li se întâmple și altora”

interviu realizat de Oana Bogzaru pentru revista online de teatru Yorick.ro

În luna martie a acestui an se lansa oficial un nou spațiu de teatru independent: „Reactor de creație și experiment” din Cluj. Doru Taloș și Oana Mardare, absolvenți ai secției de actorie de la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Televiziune, se întorceau după cinci ani de absență să-și împlinească un vis. Să-și deschidă propriul spațiu de teatru independent atât pentru ei, cât și pentru ceilalți artiști, colegi, doritori, visători… După ce au studiat și au muncit în Barcelona, fără nicio finanțare exterioară, au închiriat treptat mai multe spații care alcătuiau o fostă tipografie, s-au mutat în casa de alături și au pus în funcțiune „Reactor”-ul. O inițiativă nebună, curajoasă și frumoasă în același timp…

Au plecat de „acasă” și au venit la București, unde ne-am întâlnit în cadrul Festivalului Național de Teatru Independent, căci, deși proaspăt lansat, „Reactor” pare să fi făcut mai mult decât înconjurul Clujului.

Cum a început nebunia numită „Reactor de creație și experiment”?

Nebunia a început aproape cu un an în urmă. La 1 decembrie m-am întors împreună cu Doru Taloș din Barcelona, unde am stat vreo trei ani. Eram hotărâți să închiriem un spațiu și să amenajăm un studio de teatru. Nu mai fuseserăm în Cluj de aproximativ cinci ani, am plecat imediat după terminarea facultății. Se schimbase destul de mult atmosfera în tot acest timp și noi simțeam asta din exterior. Era un moment plin de tensiune și potențial. Artiștii deja voiau să intre în mediul independent. Acum cinci ani, când noi plecam, acest termen era destul de vag. Nu existau spații, prea puțini oameni făceau spectacole independente, și asta se întâmpla în baruri…

Imediat după terminarea facultății de actorie nu te puteai „refugia” nici măcar în această nișă a teatrului independent?

Era o posibilitate care îi înspăimânta foarte mult pe studenți pentru că era foarte dificil să faci singur totul. Nu făcea nimeni acest lucru constant. De-a lungul timpului au existat câteva inițiative independente, unele au avut chiar impact precum „Teatrul Imposibil”. Când am terminat eu facultatea, nu exista nici măcar „Fabrica de Pensule”. În anul 2009, când am absolvit, era în plin criza posturilor blocate. Singura posibilitate a absolvenților era să se angajeze la teatrul din Turda, Satu Mare, Baia Mare, Petroșani… Nu întrezăream niciun motiv pentru care să rămânem în Cluj. Când am plecat, nu credeam că o să ne mai întoarcem vreodată. Mai întâi am plecat la teatrul din Petroșani ca să nu ne deconectăm de lumea teatrală, să avem un timp în care să ne gândim și să ne dumirim… În anul acela, cât am stat la Petroșani, am ajuns la concluzia că o variantă ar fi să ne continuăm studiile și să vedem ce oportunități vor apărea pe parcurs. Eu credeam că o să plec și o să mă stabilesc acolo. Dar în tot acel timp mă simțeam conectată în permanență cu ce se întâmpla în Cluj. Îmi era dor, simțeam nevoia să mă întorc, să-mi fac proiectele în limba română. După doi ani de stat în Barcelona ne doream să ne întoarcem. Am zis să strângem bani și să muncim pentru planul acesta care s-a realizat anul trecut în decembrie când am ajuns în Cluj și am început să căutăm oameni dispuși să ni se alăture.

În anul 2009, când am absolvit, era în plin criza posturilor blocate. Singura posibilitate a absolvenților era să se angajeze la teatrul din Turda, Satu Mare, Baia Mare, Petroșani… Nu întrezăream niciun motiv pentru care să rămânem în Cluj. Când am plecat, nu credeam că o să ne mai întoarcem vreodată. Mai întâi am plecat la teatrul din Petroșani ca să nu ne deconectăm de lumea teatrală, să avem un timp în care să ne gândim și să ne dumirim…

Nu ați avut nicio finanțare exterioară?

Nu… Puținele tentative pe care le-am avut pentru o finanțare exterioară ne-au dezamăgit. Inclusiv școala pe care am făcut-o în Barcelona era particulară și am fost nevoiți să muncim în fiecare vară ca s-o plătim. Tot timpul era o viață dublă, job și școală. Fără nicio finanțare, cu niște bani puși deoparte am venit în Cluj și cam în două săptămâni aveam deja cinci oameni în asociație.

Care era atmosfera în teatrul independent din Cluj după ce v-ați întors?

Schimbarea pe care o resimțeam de la distanță pentru noi era o motivație. Simțeam că mai mulți artiști aveau nevoie de un spațiu unde să lucreze, existau dorințe și inițiative, promoțiile se adunau și încercau în stânga și-n dreapta. În „Fabrica de Pensule” se întâmplau deja lucruri minunate. Aveam colegi care înființaseră companii independente, încercau să-și facă proiecte, să și le vândă, să joace.

Schimbarea pe care o resimțeam de la distanță pentru noi era o motivație. Simțeam că mai mulți artiști aveau nevoie de un spațiu unde să lucreze, existau dorințe și inițiative, promoțiile se adunau și încercau în stânga și-n dreapta. În „Fabrica de Pensule” se întâmplau deja lucruri minunate. Aveam colegi care înființaseră companii independente, încercau să-și facă proiecte, să și le vândă, să joace.

În Barcelona ați renunțat la teatru?

Nu. Am plecat acolo pentru școală pentru că ne interesa metoda lui Jacques Lecoq. În școala din Barcelona nu te influența nimeni din interior și ajungeai să ai niște produse foarte personale.

Care este diferența dintre teatrul independent de aici și cel din Barcelona?

Am fost impresionați când am descoperit că raportul proporțional e total diferit. Vreo două teatre erau de stat și peste 40 de săli private. Erau teatre de mărimea Odeon-ului să zicem, dar gestionate de grupuri private care aveau multiple spații, de mărimi impunătoare, dar și underground sau experimentale. Paleta era foarte largă. Nu credeam că ideea de independent poate merge atât de departe, dar la ei era deja o tradiție de foarte mulți ani. Erau săli care mergeau doar pe dramaturgia contemporană, doar pe clovni sau doar pe mască… Asta ne-a impresionat foarte mult.

Și raportul cantitate-calitate era satisfăcător?

În primul rând nu aveam niciun reper, nu cunoșteam mediul de acolo și am avut foarte multe surprize. La un moment dat îmi era foarte dor de un „spirit românesc” pe care nu îl găseam în teatrul de acolo. Rămâneam cu reperul că aici am văzut spectacole care au avut un impact mai mare asupra mea.

„Reactor-ul de creație și experiment” le e destinat artiştilor tineri care vor să-și înceapă o carieră, să facă un spectacol?

Da, în principiu proaspeților absolvenți care sunt motivați, care vor să-și asume un proiect, care vor să înceapă să lucreze independent și celor care au idei. Ne face plăcere să primim tot felul de propuneri. Momentan, evităm să avem criterii de selecţie foarte stricte. Dacă vine un tânăr și are un proiect în minte, o echipă sau vrea să formeze una și dacă simțim că își dorește foarte mult să facă acest lucru, noi îi acordăm spațiul de repetiții, de joc și orice alt ajutor pe care îl putem oferi. Pe de altă parte, echipa Reactor are deja propriile planuri şi proiecte de viitor.

Momentan, evităm să avem criterii de selecţie foarte stricte. Dacă vine un tânăr și are un proiect în minte, o echipă sau vrea să formeze una și dacă simțim că își dorește foarte mult să facă acest lucru, noi îi acordăm spațiul de repetiții, de joc și orice alt ajutor pe care îl putem oferi. Pe de altă parte, echipa Reactor are deja propriile planuri şi proiecte de viitor.

„Reactor”-ul mare adună în sine alte reactoare mici: Mini Reactor, Reactor Social, Sound Reactor…

Asta a fost o surpriză pentru noi încă de când am lansat spațiul. Am organizat un eveniment numit „Caută o Reacție!” de 24 de ore în care voiam să vină artiști și să creeze un moment, orice și să vadă ce reacții pot stârni. Așa ne-am dat seama că se puteau întâmpla foarte multe lucruri. Noi am pornit de la ideea de teatru, dau au fost oameni care au cântat extraordinar, au fost expoziții faine, momente pentru copii, experimente… Am realizat că se poate face mult mai mult pentru că e un spațiu de care nu numai cei din teatru au nevoie. Avem un concert în fiecare lună pe platforma „Sound Reactor”, avem în fiecare săptămână un spectacol pentru copii în „Mini Reactor”, avem lunar câte un vernisaj în sala de sus… De „Reactor Social” se ocupă colegul nostru Cristian Ban și e meritul lui pentru primul proiect „Sub Reflector”. E un proiect deosebit pentru că adună șapte omuleți obişnuiţi, de la studenți la bătrâni, oameni care de obicei sunt în public și au o pasiune. Am avut de la colecționari de animale împăiate până la un bătrânel care făcea pe loc versuri din cuvintele sugerate de public. Sunt și oameni care dansează, care cântă. În seara în care are loc evenimentul, fiecare intră „Sub Reflector”, povesteşte puțin despre el și pe urmă prezintă un moment artistic. Per total este o atmosferă unică pentru că nu ai ocazia foarte des să asculți lucruri atât de personale. E o legătură frumoasă între artă, cultură, scenă și viața de zi cu zi a oamenilor. Niciodată nu e la fel pentru că mereu sunt alți participanți. Iar acum suntem entuziasmați pentru că o să pregătim o ediție în Turda și una în Câmpia Turzii.

E un proiect deosebit pentru că adună șapte omuleți obişnuiţi, de la studenți la bătrâni, oameni care de obicei sunt în public și au o pasiune. Am avut de la colecționari de animale împăiate până la un bătrânel care făcea pe loc versuri din cuvintele sugerate de public. Sunt și oameni care dansează, care cântă. În seara în care are loc evenimentul, fiecare intră „Sub Reflector”, povesteşte puțin despre el și pe urmă prezintă un moment artistic. Per total este o atmosferă unică pentru că nu ai ocazia foarte des să asculți lucruri atât de personale.

Care a fost reacția publicului din Cluj când ați lansat acest spațiu?

A fost o reacție în lanț care pe noi ne-a surprins foarte mult. Datorită spațiului, am intrat în legătură cu oamenii. Ni se întâmplă ce ne doream și vrem să li se întâmple și altora. Înainte să lansăm spațiul am realizat un studiu al publicului și ne-am dat seama că numai tinerii mai știau câte ceva despre teatrul independent, în rest ne izbeam de niște fețe foarte confuze… Oricum publicul țintă rămân tinerii pentru că și produsele sunt foarte tinerești. Simțeam că sunt foarte entuziasmați. Acum încep să recomande spectacolele, să vină cu prietenii. Din când în când ne mai contactează oameni care vor să fie voluntari, care au idei, care vor să cumpere bilete-cadouri, care vor să-și facă abonament. Lucrurile merg înspre bine… Avem un public bun în Cluj, oamenii vin la timp, sunt atenți, deschiși, proaspeți.

Ceea ce îmi place foarte mult la teatrul independent este apropierea personală de proiect. Nu e doar rolul tău, e proiectul tău, al vostru. E mult mai prețios acest sentiment. Chiar dacă nu este un proiect atât de grandios cum poți face în teatrele de stat. Te și responsabilizează pe mai multe planuri. Nu te gândești că ai intrarea și câteva replici, ci ești acolo când trebuie să pui decorul, să dai flyere, ești acolo mereu.

Ai observat vreo diferență între publicul din Cluj și cel din București?

Nu e ca acasă și probabil și încărcătura cu care vin oamenii la spectacol e alta. Am simțit că e diferit, dar cred că e normal să fie așa la festivaluri sau când ești în deplasare. Noi acolo ne simțim cel mai bine… E o experiență diferită cea din București, dar foarte utilă.

Cum lucrați la un spectacol în cadrul „Reactor”-ului?

Spectacolul „În 4D” e un caz special, e primul proiect „Reactor” care a început chiar după deschidere, dar a ieșit al treilea ca premieră. S-a lucrat pe etape, timp în care s-a concretizat scenariul, pornind de la zero și de la dorința de a face un spectacol despre filme. Alexa Băcanu, cea care a scris și scenariul, a avut ideea de a pune numele nostru personajelor pentru că fiecare personaj are ceva din noi și este oarecum o extensie a noastră. Celelalte două proiecte au fost co-producţii cu Asociaţia Reciproca, în regia Letei Popescu. Spectacolul „9 din 10” este la fel, foarte personal. Suntem mai aproape de ideea de performer, căci ne jucăm cu niște convenții, cu niște situații, dar la final ajungem la un contact direct cu publicul şi fiecare actor are un monolog despre defectele lui. „Poker” este despre noi, acum la 25, 26, 27 de ani. Aceste spectacole sunt foarte aproape de universul nostru. În spațiul independent putem deja să vorbim despre noi, avem un public care ne este aproape și nu are rost să ne punem mai multe convenții și bariere pentru a transmite acest lucru.

Suntem mai aproape de ideea de performer, căci ne jucăm cu niște convenții, cu niște situații, dar la final ajungem la un contact direct cu publicul şi fiecare actor are un monolog despre defectele lui. „Poker” este despre noi, acum la 25, 26, 27 de ani. Aceste spectacole sunt foarte aproape de universul nostru. În spațiul independent putem deja să vorbim despre noi, avem un public care ne este aproape și nu are rost să ne punem mai multe convenții și bariere pentru a transmite acest lucru.

Cum a fost experiența din Festivalul Național de Teatru Independent?

Cred că este o inițiativă care era necesară și se dovedește a fi folositoare, mai ales ca platformă de cunoaștere și comunicare. Afirmă faptul că această mișcare a teatrului independent e în creștere. Pentru noi a fost important să ajungem aici, să prezentăm ce am lucrat în Cluj și să vedem cum reacționează publicul. Și, mai ales, să avem senzația că facem parte din ceva unitar. E un sistem care încă își caută forma cea mai bună de funcționare, de organizare și tinde să se perfecționeze.

Am lucrat în Petroșani, dar nu a fost o experiență tocmai plăcută. Făceam doar comedioare, vodeviluri… A fost un impuls și un semn că trebuie să plec, să nu-mi mai irosesc nicio secundă acolo. Aș recomanda această experiență pentru a te motiva să faci altceva. Eu nu zic că teatrul de stat e în general așa, vorbesc despre un teatru mic, undeva în munte, unde se poate întâmpla orice…

Ca actriță ți-ai dori să lucrezi în teatrul de stat?

Am lucrat în Petroșani, dar nu a fost o experiență tocmai plăcută. Făceam doar comedioare, vodeviluri… A fost un impuls și un semn că trebuie să plec, să nu-mi mai irosesc nicio secundă acolo. Aș recomanda această experiență pentru a te motiva să faci altceva. Eu nu zic că teatrul de stat e în general așa, vorbesc despre un teatru mic, undeva în munte, unde se poate întâmpla orice… În teatrul de stat e un traseu mai dificil și nu toată lumea are anumite șanse, calități sau poate nu este în locul potrivit la momentul potrivit. Poate fi o lungă așteptare… Ceea ce îmi place foarte mult la teatrul independent este apropierea personală de proiect. Nu e doar rolul tău, e proiectul tău, al vostru. E mult mai prețios acest sentiment. Chiar dacă nu este un proiect atât de grandios cum poți face în teatrele de stat. Te și responsabilizează pe mai multe planuri. Nu te gândești că ai intrarea și câteva replici, ci ești acolo când trebuie să pui decorul, să dai flyere, ești acolo mereu. Cu timpul, sunt sigură că teatrul independent o să-și găsescă locul lui în mediul cultural.