web analytics

Reactor Cluj

pasarea2
79 0 December 15, 2014

Pasărea care nu e

Articol publicat de Florin Moldovan în Ziar de Cluj

“Pasărea care nu e” e o ședință de psihanaliză teatrală. “Pasărea” nu e pe scenă, ci e în fiecare dintre noi, tânăra actriță, Raluca Mara, întruchipând perfect toate adevărurile cinice, știute, dar nespuse, tabu sau tabuizate, ale fiecăruia dintre noi. Spectatorul se vede expus la acest spectacol, în goliciunea perfectă a sufletului său, privindu-se ca într-o oglindă în ochii protagonistei, ce-i rostește verde-n față toate fibrilațiile și întreg zbuciumul lăuntric, erotico-amoros, sufletesc sau de orice altă natură, care e sau nu e.

Reprezentația e cântecul de lebădă al unui personaj feminin ce spune pe bune lucrurilor pe nume, cu umor și dezinvoltură, cu cinism și tandrețe, spectacolul e o demistificare spectaculoasă și necesară a relațiilor dintre femei și bărbați. Scenografia acestei piese include, ca elemente de recuzită, și spectatorii, care, vrând-nevrând, participă intens la jocul scenic, devenind, rând pe rând, actori activi, implicați în replicile teatrale, ce nu sunt altceva decât truisme împrumutate parcă din freamătul sufletesc ascuns al vieții reale. Ridicați în picioare ca reprezentanți patetici și demni de milă ai regnului masculin, priviți în ochi ca unici spectatori, cărora li se declamă lucruri metaforice și profunde, membri de dialog, sau chestionați asupra unor frământări care îi macină, spectatorii devin mai mult decât simpli privitori, transformându-se într-un alter ego al actriței, ce e un alter ego al lor.

Întregul spectacol e un joc al proiecțiilor psihologice, dinspre și înspre scenă, lucrurile fiind spuse clar și apăsat, fără menajamente, jignitor uneori, dar în limitele convenției teatrale. Departe de a menaja spectatorul, acest one-woman show (ce e de fapt all men and woman show) te scoate din zona de confort, din tine, și te aruncă frust și agresiv în adevăr. Într-un adevăr de netăgăduit, al unei naturi umane duale, prefăcute, în care monogamia și fidelitatea sunt incriminate ca falsități demne de dispreț, bărbatul fiind portretizat drept o ființă simplă și cu nevoi primare, ce tânjește și visează mereu doar la o singură femeie, următoarea, iar femeia apreciind bărbatul mai întâi după grosimea buzunarului și după poziția socială, restul, iubirea, sexul, fiind simple detalii prin intermediul cărora reprezentantele sexului frumos de parșiv îl ademenesc pe maimuțoi în mrejele căsătoriei și ale stabilității de cuplu.

“Ce folos că omul se trage din maimuță, dacă maimuța nu se retrage din om?”, e, de altfel, una din replicile acestui spectacol, ce, dincolo de menirea de a-ți schița un zâmbet pe buze, are darul de a îți desena o imagine fidelă a societății zoomorfice în care trăim. “Maimuțoii” și “maimuțicile” din public sunt luați și descusuți, sondați bine în subconștientul și în conștientul lor, din care li se smulg replici, rostite dur și violent pe scenă, li se smulg și li se fac confesiuni, cu valoare retorică de auto-confesiuni, de către actrița cu trup firav, cu voce suavă și cu ochi albaștri, uneori triști și înlăcrimați, alteori strălucitori și entuziaști, în așa fel încât cinismul replicilor, adresate direct, cu destinatar localizat de multe ori precis în sală, nu jignește și nu deranjează spectatorul, doar îl scoate din sinele său comod și-l pune pe gânduri.

Spectacolul “colectiv” se încheie cu un grup de spectatori, trași oarecum aleatoriu de pe scaune, în fața restului publicului, pentru a fi aplaudați, ca protagoniști ai reprezentației, în locul actriței. Gest perfect justificat, pentru că pasărea care nu e, nu e neapărat cea de pe scenă, ci e stolul de păsăroi și de păsărici din public, fiecare cu stolurile și cârdurile lui de păsărici mentale.

E, cu siguranță, de mers la acest excepțional spectacol, ce se joacă la Reactor, cel mai tânăr teatru privat al Clujului, cu cele mai tinere și mai actuale piese și cu cei mai mulți tineri în public. “E greu să îți pui sufletul pe tavă și să te uiți la el ca la un obiect străin”, spune o ultimă replică a piesei, dar dificultatea gestului merită, pentru că, în fond și la urma urmei, orice gest de introspecție, chiar și scenică, e nu unul de înstrăinare, ci de cunoaștere și de apropiere față de propriul suflet și, de ce nu, față de pasărea care nu e, dar ar putea fi el.