web analytics

Reactor Cluj

Provizoriu la Iaşi


  • photo credits: Robert Puteanu
  • photo credits: Robert Puteanu
  • photo credits: Robert Puteanu
  • photo credits: Robert Puteanu

Dana Ţabrea în Ziarul de Iaşi:

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/provizoriu–103772.html


Spectacolul Provizoriueste conceput sub forma unui work in progress, îmbinând detaşarea actorilor de roluri cu ataşamentul faţă de personajele întruchipate. Cei trei intră şi ies din roluri cu o lejeritate uimitoare şi îşi justifică cele cinci personaje. Intrările şi ieşirile din rol se fac la vedere, cu reacţii din partea partenerilor de scenă; fiecare îşi legitimează personajul/personajele în raport cu tema şi conceptele puse în joc.

Spectacolul numără în total cinci roluri de compoziţie: un corporatist angoasat şi un bătrân de 70 de ani, neglijat de familie şi nepoţi (Cătălin Filip), o femeie de 47 de ani, divorţată, fără copii, întreţinută de părinţi şi o femeie tânără de 25 de ani, care nu-şi găseşte locul într-o societate unde contează doar ”ce ştii să faci” şi ”ce produci” (Oana Mardare), un bărbat de 50 şi ceva de ani, vânzător la un chioşc, ignorat de fiul său (Doru Taloş). În permanenţă actorii negociază poziţia propriului/propriilor personaj(e) în cadrul unui performance care îl vizează în modul cel mai direct pe spectator. Acest lucru devine evident la final când camera de filmat aduce pe ecranul de proiecţie cadre din sală. Până atunci fusese folosită pentru a sublinia anumite aspecte ale personajelor configurate (fragilitate, instabilitate, incompletitudine); cadrele sunt fragmentare, sugerând personaje invizibile.
Tot în final se derulează o filmare cu actorii plimbându-se pe străzi, având pe cap pungi de hârtie găurite în dreptul ochilor, trecătorii mirându-se ori speriindu-se de ”invizibilii” ce li se par nişte ciudaţi. În fapt, în modul cel mai clar tema uniformizării unei anumite categorii a populaţiei (sărăcite, marginalizate, excluse de la o viaţă considerată normală din punct de vedere social) şi trimiterile înspre conceptele de invizibil şi invizibilitate îi au în vedere pe toţi privitorii. Invizibilii, cei condamnaţi invizibilităţii sunt oameni precum cele cinci personaje imaginate aici care nu contează nici pentru familiile lor, nici pentru societatea ca atare. Fiecare pune probleme la ordinea zilei: corporaţiile distrug individualitatea umană, reducând oamenii la câteva trăsături de bază, necesare pentru exercitarea mecanică a sarcinilor; legăturile dintre indivizi devin tot mai pragmatice şi mai superficiale; familia se reduce la un arbore genealogic schematic, la vizite ori întâlniri formale. Omul este invizibil pentru celălalt om (fiu, partener de viaţă, prieten din copilărie, nepot, părinte) şi pentru macrosocietate. Nimeni nu contează dacă nu serveşte interesului pragmatic al cuiva.
Cele cinci caractere sunt schiţate cu intermitenţe, actorii intervenind prin comentarii în rolurile celorlalţi. O notă comică însoţeşte în permanenţă tematica destul de amară a spectacolului. Chiar dacă trecerile sunt bruşte, compoziţiile sunt foarte reuşite. Legătura dintre aşa-zisele scene (cele cinci prestaţii, întrerupte prin improvizaţie dirijată) e realizată prin recitaluri sau simularea unor certuri între actori, plecând de la importanţa unuia sau a altuia dintre personaje, reluând într-o altă manieră subiectul şi conceptele, menţinând atenţia publicului.
Într-unul dintre recitaluri este prezent un poem publicat de regizorul Raul Coldea în revista Vatra (”Oraşul pedigree”). Poemul este recitat de Doru Taloş, în timp ce pe ecranul din fundal sunt derulate imagini cu oamenii invizibili, cu pungile de hârtie pe cap. Tonul este echilibrat, uşor melancolic, foile luminate cu o lanternă micuţă cad, rând pe rând, în întunericul scenei. Poemul aduce în prim-plan o sumă de senzaţii – senzaţiile cu care e nevoit să trăiască individul deposedat de interioritate şi de legături profunde cu semenii: plictis, lehamite, alienare, singurătate, lipsa de speranţă, neîmplinire. Conceptele de invizibil şi invizibilitate sunt foarte prezente în acest poem. Oamenii invizibili sunt ”cea mai patetică şi mai tristă formă de viaţă de la euglena verde încoace” – cei de care nimeni nu a auzit, pentru că nu au făcut niciodată nimic neobişnuit, cei cărora oricând altcineva le-ar putea lua locul, cei care trec neobservaţi pe stradă, pe lângă noi, lipsiţi de personalitate, absorbiţi de societatea de consum, de cultura imaginii. Sunt acei oameni care, chiar dacă şi-ar propune să schimbe ceva în lumea în care trăiesc, tot nu ar reuşi.
Inconstanţi (dezarmaţi şi, totuşi, optimişti, deznădăjduiţi, dar încă mai speră) şi inconsistenţi (”Sunt toţi oamenii pe lângă care am trecut astăzi şi de care nu îmi amintesc nimic”), invizibilii suntem chiar noi: ”Sunt aici deocamdată/ Sunt aici şi nu am nicio soluţie./ Nu am nicio soluţie, totul e provizoriu. Pot doar să încerc sa fiu mai bun. Poate aşa o să îmi iasă.” Ideile din poem sunt dezvoltate în spectacol, adăugându-se cele cinci compoziţii ilustrative. Spectacolul aduce prin mijloace actuale (dans cu figuraţie burlescă, parodie, documentare, investigaţie, construirea unor situaţii din relatările fragmentare ale unor personaje, decor minimalist, accent pe jocul actoricesc) probleme la fel de actuale. Adevăruri cutremurătoare, mascate prin compoziţie şi improvizaţie dirijată, ies la lumină abia în meditaţia de după spectacol sau doar în subconştient. E cea mai puternică formă de transmitere a unui mesaj social, îmbrăcând drama în comedie şi gravitatea în lejeritate aparentă, păstrând mesajul profund pentru nivelul subliminal.
(Provizoriu, un concept de Raul Coldea şi Petro Ionescu, distribuţia: Cătălin Filip, Doru Taloş, Diana Nedescu/Oana Mardare, video: Cosmin Nicoară şi Ana Vîjdea, o producţie Reactor de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca, 9 august, Teatru Fix, 12 august, Theaterstock Bacău, ediţia I, 2015)
 
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală