web analytics

Reactor Cluj

DSC_5816
78 0 November 29, 2014

Visători în 4D

Cronică scrisă de Lorena Copil, pentru revista online de artă și atitudine Eliberart

Povestea poate începe cu un bărbat, cu o femeie sau cu povestitorul însuși. Tot ce trebuie să știi e că, la un moment dat, și femeia, și bărbatul vor să devină povestitori și că jocul de-a cine-spune-povestea-cui e din ce în ce mai complicat – puterea e tentantă și trage niște sfori periculoase. Iubire, fericire, rațiune? Depinde de scenariu.

Cu aceste sfori se joacă și regizorul Ovidiu Caița, dar nu oricum – În 4D. Și cu ingrediente puține: patru scaune de birou, un spațiu de joc în cruce și patru actori. Rețeta e destul de simplă: două cupluri se împart, se despart, se încâlcesc și se descâlcesc în căutarea fericirii – nimic nou, am spune. Însă modul de preparare este cu totul deosebit. Clișeicul „M-am căsătorit cu tine deși-l iubeam pe el” și situațiile tipice comediilor romantice cu Meg Ryan sunt transpuse scenic într-un mod fascinant, astfel că poveștile celor patru personaje, Oana (Oana Mardare), Raluca (Raluca Mara), Doru (Doru Taloș) și Vali (Valentin Oncu) se îmbină cu reconstituiri ale unor scene celebre din filme precum Forrest Gump, The Dreamers, Eternal Sunshine of a Spotless Mind, Pe aripile vântului (Gone with the wind) și așa mai departe. Ceea ce face lucrurile și mai interesante este faptul că, tocmai datorită acestui mecanism, întregul ansamblu capătă consistență și trece dincolo de granițele clișeelor despre iubire și fericire.

Personajele sunt într-o continuă joacă a dominării, căutând să dețină puterea asupra celuilalt. Inițial, această dorință se manifestă la nivel discursiv, prin afirmațiile privitoare la temerile, pasiunile, aspirațiile, defectele „adverasarului”. Ai impresia că asiști la un talk-show despre relațiile interumane și felul în care acestea se manifestă în funcție de filmul fiecăruia. Accentul cade în special pe diferențele de perspectivă, astfel că, ceea ce pentru un personaj înseamnă iubire adevărată, pentru celălalt ea nu e decât moarte lentă sau pură imbecilitate. Însă, în culise, relațiile acestea se degradează treptat, până când tuturor ajunge să le fie frică de Virginia Woolf.

Apoi, printr-un salt brusc, ne trezim pe platoul de filmare. Actorul devine o marionetă în mâinile regizorului, deținătorul controlului absolut asupra producției. El e cel care pune cuvintele în gura marionetei și începe să o tragă de sfori. Este extrem de hazliu de urmărit contrastul între „viziunile regizorale”: pe de o parte e Doru, cel care încearcă să surprindă frământările lăuntrice ale personajelor sale, subtilitățile la nivel relațional, iar pe de alta e Oana, dornică să filmeze un SF despre lupta dintre bine și rău, despre incompatibilitatea celor două forțe, despre inutilitatea happy end-ului. Până și publicul devine participant activ în procesul de „filmare”, plângând moartea eroului central pe fundalul unui „monolog interior” despre nevoia de a merge mai departe.

În 4D este un spectacol care ia sentimente mari, regăsite în viața de zi cu zi, și le suprapune peste cadre celebre de film, după care ne întreabă foarte simplu: Cât la sută din ceea ce trăiești este autentic? Personajele noastre par a fi atât de puternic implicate în cinematografia propriei vieți, încât uită s-o mai trăiască de-adevăratelea. Totul devine o continuă punere în scenă, iar fiecăruia i se atribuie un rol corespunzător – principal sau secundar – în funcție de preferințe. Însă, după Happy End, lucrurile par să decurgă din ce în ce mai prost. Curios e că nu te-ai gândit niciodată că se mai poate întâmpla ceva după Happy End. Asta pentru că, în filme, ca-n basme, e posibil să fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți.