DĂ-TE DIN SOARE

În anul pandemiei, Reactorul încearcă să facă un spectacol despre decalajul dintre generații, împreună cu un regizor dintr-o generație mai în vârstă. Între ședințe de zoom, drafturi de text eșuate și efortul de a purta un dialog real, totul devine un delir de forme teatrale, o căutare febrilă de răspunsuri la întrebări retorice.

„În ritmul vieții pre-Covid, un spectacol era gata în câteva luni, de la scrierea textului la premieră era un drum direct și clar, în care atenția era îndreptată în mare parte pe rezultat. Ciudățenia neașteptată a anului trecut a făcut ca totul să își schimbe ritmul, să se poticnească, să se miște sinuos și în direcții care nu păreau că ar duce undeva, așa că rezultatul devenea tot mai îndepărtat, tot mai neclar, pierzându-și treptat și atracția și puterea. Ce s-a întâmplat când am mers pe drumul ocolitor a fost un răgaz să mă gândesc la drum, nu doar în termeni pragmatici de cât mai e și ce asfalt e mai durabil, ci și de ce e, cum a ajuns să fie așa, poate fi și altfel?, și, mai ales, are vreun sens să fie?” (Alexa Băcanu, dramaturgă)

„Cu spectacolul ăsta aș vrea să-mi închei niște socoteli, așa că m-am pus pe treabă și înmormântez: mentorul și moștenirile, teatrul politic militant, dramaturgia fragmentată, formele pretinse a fi noi. Din toată înmormântarea asta uriașă sper să se nască altceva, nu știm ce, vom vedea la următorul proiect. Până atunci invit spectatorii la o comedie autoironică despre chinul de a-ți depăși condiția.” (Leta Popescu, regizoare)

„Niciodată nu am putut să iau sala Reactorului ca pe o sală de Teatru. Pentru că nu e o sală de teatru. Și sper că în viitor ea va fi folosită din ce în ce mai puțin ca o sală de teatru, chiar dacă în ea se va juca teatru în continuare. Cu ocazia acestui proiect am ales să dau curs unor gânduri mai vechi care vin din această zonă. Cât e de necesar decorul de Teatru într-un spațiu neconvențional? Cât ne ajută și cât ne stă în drum? Dacă tot vorbim de moștenire… Ce dăm mai departe?” (Mihai Păcurar, scenograf)