În luna iunie, Reactor vă va prezenta a doua premieră a anului 2022. „Habituare” e un spectacol bazat pe un text scris de Ioana Hogman, autoare dramatică și dramaturgă cu un univers foarte special și cu care am colaborat în diferite proiecte. Am rugat-o pe Ioana să ne povestească mai multe despre scris și despre noul spectacol. Iată ce ne-a răspuns:
Închei o perioadă intensă de lucru şi mi-am propus să mă odihnesc şi să acord timp tuturor lucrurilor pe care le-am pus pe hold în ultimul an: studiul la psihologie, conceperea unor ateliere pentru oameni din afara sferei artistice și, mai ales, să încep din nou să consum produse artistice. Referitor la ultimul punct menționat, ultimii doi ani au fost săraci și am simțit puternic asta în scriitură. Am nevoie să consum, să citesc, să ascult, să merg în muzee și, mai ales, să mă plimb și să stau degeaba. Ca cercetare propriu-zisă îmi doresc să mă întorc un pic la un tip de scriere liberă, viscerală. Anul acesta am încercat să îmi depășesc niște limite cu textele pe care le scriu, încercând forme mai convenționale care nu îmi sunt neapărat la îndemână. Am câștigat niște lucruri și am pierdut altele. Din cele din urmă cred că sunt multe pe care pot să le recuperez. Îmi doresc de mult timp să scriu texte care să nu fie mediate de un spectacol. Deși publicul, atât la singular, cât și la plural, e prezent constant în mintea mea atunci când scriu și asta nu e ceva la care aș renunța, aș vrea să încerc să scriu măcar fără conștiența actului performativ.
Cred că un autor/dramaturg își poate asuma o multitudine de funcții și cred că a mea nu a fost niciodată asumată într-o singură direcție sau aproape de a fi definită. E și devreme pentru asta, probabil. Ce am simțit anul acesta, poate paradoxal faptului că în acest proiect am încercat să ne focusăm pe tematica mediului înconjurător și a schimbărilor climatice, e că funcția pe care mi-o asum e aceea de a mă apropia cât mai mult de nevoile oamenilor din acest moment. Mi-am propus, în același timp, să încălzesc cât mai mult textele, să deconstruiesc cât mai mult din cinismul care mi-e foarte familiar și să contrabalansez focusul meu obsesiv pe angoasă și moarte. Într-o oarecare măsură cred că am reușit. Ce nu am reușit și mi-am dorit foarte tare a fost să abordez o zonă mai axată pe comunitate. Aici m-am lovit de limitele mele legate de individualism şi solitaritate. Încă încerc să îmi dau seama dacă am reușit să redau măcar tensiunea faptului că tind spre acea direcție.
Nu cred că demersul meu la „Habituare” poate fi etichetat drept eco-dramaturgie și, în general, mă feresc să mă agăț de curente. Ele mă interesează din perspectiva în care îmi doresc să înțeleg cum au ajuns oamenii la ele, ce funcție pot îndeplini în acest moment, dar și zonele în care găsim căi absurde de a ne folosi de ele într-un mod egoist, pervers, care deviază mult de la nevoia inocentă din care au apărut. Pentru mine, asumarea concretă a unui curent de acest gen implică un tip de activism/militantism pe care eu nu mi-l propun, cel puţin nu într-o manieră directă. Am început recent să citesc „Hyperobjects” (Timothy Morton) unde schimbarea climatică/încălzirea globală sunt descrise ca entități omniprezente în viața noastră. În sensul ăsta, cred că orice text aș scrie va conține un tip de eco-dramaturgie, însă nici în „Habituare” și nici în textele precedente ea nu se verbalizează direct. Mă interesează mai mult modul în care co-existăm cu aceste concepte și cum manifestăm prezența lor.
Cred că teatrul poate găsi multe căi prin care să conțină un discurs climate-aware. Din nou, cred că acest discurs trebuie mai ales asumat în practicile lui, în felul în care funcționează sistemul teatral și în felul în care alege să poarte dialog cu alte domenii. Simt în continuare că, mai ales în România, cu câteva excepții, teatrul e complet dislocat de alte domenii, de știință, mai ales. Lucrăm într-o bulă, de multe ori, fără a integra în demersul nostru realitățile cu care co-existăm. În ceea ce privește mijloacele de producție, pentru mine e în continuare un șoc să aud bugetele anumitor spectacole și să văd uşurinţa cu care achiziționăm lucruri și apoi ne descotorosim de ele. Există artiști, chiar și la noi, care și-au asumat un alt tip de abordare, atât conceptuală, cât şi practică, şi sper să îi urmeze cât mai mulţi. De asemenea, nu pot să nu mă gândesc la faptul că există aceste bugete exorbitante concomitent cu realitatea că foarte mulți artiști sunt remunerați sub minimul decenței sau așteptați să lucreze pro bono.
Despre viitor cred că putem să vorbim fix în ce fel vrem, având conștiența faptului că mult din ceea ce vorbim e fantezist. În „Habituare” am început prin a mă ancora puternic în ştiinţă și am sfârșit prin a scrie absurdităţi. Perspectiva postumană mă interesează exact din aceeași perspectivă din care am vorbit mai sus despre eco-dramaturgie. În rest, chiar și racordați puternic la cele mai noi discursuri științifice, cred că viitorurile pe care ni le imaginăm au o componentă puternică de fragilitate. Și cred că ori de câte ori am încerca să vorbim despre viitor, vorbim, de fapt, despre prezent, nu ştiu dacă se poate altfel.
________________________________________________________________________
„Habituare” este un spectacol produs în cadrul proiectului cultural „Solastalgia”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.