Elena Morar - despre „goddesses of small things”

În curând, vă așteptăm la premiera spectacolului „Păpădii și veronici”, bazat pe textul scris de ioana serota. Textul a fost dezvoltat în cadrul celei de-a XI-a ediție Drama 5 din acest an și a fost selectat pentru a fi montat de către regizoarea Elena Morar. În rândurile de mai jos, am povestit cu Elena despre cum au fost repetițiile la spectacol și întâlnirea cu acest text.

La ce lucrezi acum? Care e contextul cercetării tale artistice?
Elena Morar: Am observat că în ultimii câțiva ani, abordez proiectele ca pe o punere la dispoziție a resurselor mele creative în slujba unor deziderate, scopuri și valori sociale în care cred. Pe scurt, „the message determines the medium”. Și atunci au apărut proiecte ca regia unei opere într-un act (pe muzică clasică contemporană) în care subiectul libretului e femicidul, o instalație imersivă despre istoria drepturilor reproductive în România, un spectacol educațional despre alegerile unei adolescente gravide sau un spectacol „cameral” despre raporturile de putere regizor-actrițe.
Deși nu cercetez explicit o tematică feministă, am gravitat natural spre teme care mi se par stringente, locuri mentale care mă dor sau nedreptăți unde nu se poate tace.
Iar memoria este o a doua mare arie tematică ce mă preocupă, din ce în ce mai mult. De la felul în care rămâne în memoria colectivă un festival pop pe malul mării, până la felul în care memoria se construiește/deconstruiește odată cu vârsta.
Cred mai degrabă în creatoarea/creatorul „shapeshifter” care poate suferi mutații, rămânând consecvent cu viziunea lui asupra lumii, și poate jongla cu diverse registre, limbaje estetice și forme de expresie.
Și acesta e modelul pe care tind să-l aplic unei idei / propuneri / sâmbure de ceva.
Ai avut parte de tot felul de experiențe la scenă până acum, și în teatre de stat, și în teatre independente, respectiv în străinătate. De data asta lucrezi în cadrul unui proiect din care ai făcut și tu parte ca dramaturgă rezidentă într-o altă ediție Drama 5. Se schimbă ceva în funcția ta de regizoare în acest context? Lucrezi altfel cu textul după ce ai trecut prin această experiența a rezidenței?
E.M.: Sunt mai atentă la punerea în valoare a textului. E ceva ce fac oricum, dar acum are o altă nuanță. Trecând eu însămi prin experiența de rezidentă Drama 5 acum 6 ani (și ce fain a fost și câte am descoperit despre mine ca scriitoare ȘI despre mine ca regizoare), sunt conștientă că o mare parte din ceea ce se scrie izvorăște din niște locuri afective delicate. În care nu se intră cu bocancii, dar în care trebuie să fii atent cum distingi în mod sănătos și definitiv între biografie și ficțiune. În care trebuie onorată sursa reală, dar fără a te bloca în ea. Pentru că o parte din materialul dramaturgic are deseori ecouri autobiografice (ca și în cazul textului pe care îl montez acum), e nevoie de o echilibristică permanentă, mai ales că e un text finalizat, nu devised. Pentru a intra în dialog cu textul, nu doar a-l pune în vitrină.
Mai ales când e un text care apasă bine de tot pe butoane emoționale infailibile. Și cu care putem rezona foarte ușor.
Ce îți propui de la proces? Putem vorbi despre un tip de abordare/estetică pe care tu o practici prin spectacolul „Păpădii și veronici”?
E.M.: Aș vorbi despre două aspecte concomitente. În ceea ce privește rezultatul, ne-am propus cu echipa de creație să oferim o experiență nu doar emoțională, ci și senzorială publicului. Ca acesta să poată intra aproape hiperrealist (cam aceasta ar fi o posibilă „etichetă” pentru estetica ce ne-a inspirat) în universul scenic. Să poată aproape atinge, mirosi, auzi, gusta amintirile care se revarsă din „mașina stricată a timpului” care e personajul central al textului. Ca (hiper)realismul și reconstituirea minuțioasă a atmosferei din casa bunicii să completeze la nivel profund, neuronal discursul dramaturgic, ajungând la un preaplin, o avalanșă de stimuli. Există cred un risc de a fi receptat ca tautologic, dar ce propunem nu e un „platou de filmare” realist 1:1, ci cumva un muzeu al amintirilor, în care arhivarea e la fel de importantă ca retrăirea.
Ca și cum s-ar vinde casa bunicii, după moartea ei, și s-ar face inventarul, ca să fie totul donat/dat/scos la vânzare. O etalare impudică a secretelor familiei.
Iar pentru mine procesul fiind în mod real la fel de important ca rezultatul - nu e doar o vorbă - ne-am propus să descoperim lucruri despre noi însene în timpul repetițiilor la spectacol. Să ne confesăm, să ne apropiem, să ne dezvăluim. Mai ales la începutul repetițiilor, în etapa exploratorie. Să forăm în puncte oarbe din relațiile cu femeile din familiile noastre, moștenirea generațională grea, capcana dulce a nostalgiei, felul în care ducem mai departe dureri și experiențe formatoare. Oricât de mult a hijack-uit industria de dezvoltare personală beneficiul împăcării cu trecutul, banalizând-o astfel, chiar cred că pentru a fi luptătoare mai bune în lumea profund injustă de acum trebuie să trecem și prin zona gri (cum zice textul) în care revizităm prin reconstituire momente din trecut.
Una din calitățile textului „Păpădii și veronici” scris de Ioana este tocmai gradul ridicat de recognoscibilitate: ne putem cu ușurință proiecta în povestea ei, pentru că e vorba de strămoașele tuturor. Am avut multe discuții personale, chiar hiper personale generate de înțelegerea textului și mă bucur că simt că ne fac, la modul cel mai concret, artiste mai bune. E și un fel de educație ongoing artistic-emoțională prin astfel de texte-ocazie.
Cum arată pentru tine îmbinarea dintre forma spectacolului și conținutul piesei? Ai descoperit lucruri noi prin întâlnirea cu echipa artistică (dramaturgă, actrițe/actori, scenografă, muziciană)?
E.M.: Aș putea scrie câte un eseu despre fiecare artistă din echipa de creație. Și aici le includ clar pe actrițe: deși nu e o creație colectivă, e o creatură concepută cu mame multiple și în care ideile fiecăreia (și fiecăruia; Tavi Voina este neprețuit) au contribuit la forma pe care o va vedea spectatorul. Nu întâmplător, ne-am strâns (majoritar) femei care nu fug de afect, nu se blochează în fața emoției, și care avem o extra aplecare spre memoria istoriei „mici”, personale, iconografia cotidianului. Poate că nu sună ca cel mai revoluționar lucru, la prima vedere, și poate că a fost în mod superficial asociată această aplecare cu așa zisele atribute ale „regiei feminine” (🤮👾 whatever that is). Dar e un pariu foarte greu să putem lucra „la cald” cu emoții, amintiri și teatralitate fără să ne cringe-uim. Și fără să alunecăm pe panta sentimentalismului.
Dar să putem explora în zona pe care aș denumi-o (cu titlul unui roman celebru) „god of small things”.
La Oana Hodade, compozitoare a muzicii din spectacol și făuritoare a universului sonor, foarte important în spectacol, am descoperit o blândețe și deschidere extraordinare. Fiind prima dată când colaborăm, mi s-a părut că înțelege exact (din dubla postură de performer și regizoare) liantul între partea conceptuală și partea afectivă. Care în oameni ca ea se împletesc și nu se exclud. Bianca Veșteman a tradus conținutul textului prin texturi, culori, alegeri de obiecte și feeling și am simțit din prima clipă că acest text i se potrivește ca scenografie. Ce am descoperit e ochiul ei estetic pe cât de exigent, pe atât de resourceful.
Cum crezi că va fi receptat acest spectacol, atât ca formă, cât și în ceea ce privește conținutul? Mă gândesc și la faptul că punerea în scenă a textului poate să modifice ceva din intenția inițială a piesei.
E.M.: Mă gândesc acum la ceva menționat de dramaturgă într-una din primele noastre convorbiri, apropo de lumea descrisă de ea: „puteau să abordeze teme macabre fără să strice cheful nimănui”. Fraza asta m-a ghidat în procesul meu regizoral de acum.
În primul rând, m-aș bucura ca alți artiști să descopere cu această ocazie vocea sigură și interesantă de dramaturgă a Ioanei. O teorie spune că marca unui text bun e că poate inspira mai multe montări diferite, iar asta cred că e o calitate pe care o regăsim aici. Aș fi tare curioasă să văd și o altă montare pe textul Ioanei. În propunerea mea, accentul se pune pe de-o parte pe jocul actorilor, iar pe de altă parte pe felul în care reușim - sper - să creăm o capsulă senzorială și mai ales auditivă, în care personajele „absente” se concretizează și prin obiectele, mirosurile sau sunetele cu care i-am asociat. Ca bunurile care se puneau în sarcofag, la antici.
Cu cât mintea lui „mamaie” din text se destramă, cu atât identitatea nepoatei se conturează și se încheagă. Acest paralelism generează oricum o emoție viscerală autentică, pe care încercăm să o păstrăm și valorificăm în spectacol.

foto: Bogdan Botaș
_

Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.