Fresh Start: despre colectiv și decizii

A noua ediție Fresh Start se apropie de final cu prezentarea publică a spectacolului „OLIGAR-HI-HI”, care va avea loc pe data de 30 și 31 august, de la ora 19, la Reactor. Echipa formată din cei 9 rezidenți lucrează de zor la spectacol, iar între timp le-am pus și câteva întrebări despre cum a fost această perioadă de două luni de rezidență.

Fiți cu ochii pe Alexandra Catrina (actriță), Ana Felman (actriță), Vicențiu Grama (dramaturg), Briana Gruici (manager cultural), Duncan McKee (actor și muzician), Daria Nicu (scenografă), Ana Salomia (actriță), Dragoș Stoenescu (regizor) și Andrei Tcaciuc (coregraf)

1. Ați început procesul de lucru la acest spectacol într-un context mai special față de cum încep repetițiile la un spectacol în mod obișnuit. Privind acum retrospectiv, cum a fost pentru voi prima etapă de lucru, cu rezidența și atelierele la Reactor?

Alexandra Catrina: Nu am știut la ce să mă aștept de la ateliere la început, însă am descoperit foarte mult. Prin joc, mi-au fost readuse în prim-plan niște lucruri la care ar trebui să lucrez la mine, deși e un pic neplăcut să te lovești de ceea ce trebuie să schimbi. Unul  dintre cele mai importante fiind: răbdarea. Am învățat să respir. Să iau o pauză și să nu mai las tot felul de gânduri parazitare să îmi pericliteze procesul. E destul de greu, totuși. :)

Ana Salomia: Pentru mine, acest mod de lucru a fost ideal. Atelierele de la începutul rezidenței au constituit o punte prin care să-i pot cunoaște, observa și asculta cu adevărat pe ceilalți. A fost o perioadă în care tot ce aveam de făcut era să fiu cât mai deschisă și cât mai curioasă. Să ofer, să primesc și doar să ascult. Noi nu ne cunoaștem înainte de rezidență și nici nu știm criteriile pentru care am ajuns împreună în această echipă. Începutul rezidenței este ca un exercițiu de încredere, un salt în gol, cu atât mai multă încredere ai să te lași pe spate, să fii vulnerabil, cu atât mai bogat vei ieși pe cealaltă parte. Într-un mod paradoxal (sau mai bine zis deloc surprinzător) am făcut și multă introspecție. Deși în prima perioadă scopul meu era să îmi concentrez atenția asupra grupului, asupra celor din jur, trebuia să mă ascult și pe mine, să mă re-cunosc la rândul meu. Ca să pot deveni o formă mai actualizată a mea, ca să pot contribui la binele grupului. De mult nu-mi mai pusesem întrebările pe care mi le-am pus în primele săptămâni, de mult nu mai privisem înlăuntrul meu cu o lupă atât de fină. Sau nu mai îndrăznisem să-mi analizez tendințele, prejudecățile și automatismele- și poate chiar să încerc mă dezvăț de ele. Și toate astea pentru că eram conștientă că noi construim în timp real temelia pe baza căreia vom porni la un drum de creație colectivă destul de complex. Privind retrospectiv, mi-e extraordinar de dor de atelierele de la început și de acea perioadă de cunoaștere și auto-cunoaștere. Aș zăbovi în acea bulă de timp din trecut mult, mult.

2. Cum a funcționat lucrul împreună, având în vedere că propunerea era de a lucra cu metode de teatru devised, într-o formulă mai degrabă non-ierarhică? Ce provocări/satisfacții apar și cum se modifică funcțiile voastre?

Ana Felman: La început, lucrul împreună nu a funcționat. Am încercat să generăm material din improvizație, brainstorming, dicteu, dar niciuna dintre acestea nu dădea roade. Am optat pentru un stil de lucru hibrid în care noi am ales tema, iar dramaturgul a scris textul. Provocările apărute pe parcurs au fost legate de comunicare, toată lumea avea câte o idee, dar nu ne ascultam reciproc. Satisfacția apare în lucru, atunci când o scenă funcționează.

Alexandra Catrina: A fost un pic haos la început. Până am ajuns să ne cunoaștem, până ne-am dat seama cum funcționează fiecare. Dar a fost un prilej foarte bun pentru creativitate. Când îți dai voie să gândești în afara „tiparelor”, devii inventiv, vezi noi perspective. Dificultatea vine atunci când ai nouă oameni creativi, cu sute de idei foarte bune. Cum reușești să te pui de acord? Ce alegi? Iar aici intervine lucrul. Am descoperit că doar încercând poți reuși. M-am bucurat ca am avut ocazia să caut și să descopăr într-o altă direcție față de cum o fac de obicei, chit ca a fost o provocare.

3. Cum se reflectă acest mod de lucru în conținutul spectacolului vostru?

Briana Gruici: Cred că se vede destul de clar că spectacolul păstrează urmele felului în care a fost făcut. Procesul a început ca unul devised, în care toți veneam cu idei, dar pe parcurs s-a hibridizat și a devenit mai ierarhic. Ne-am împărțit destul de mult pe căprării, iar fiecare și-a asumat o direcție sau un tip de material, aspect care cred că încă se simte în spectacol. Poate că totuși această împărțire a fost prea bine definită și se resimte, fiindcă fiecare a lucrat în direcția lui, iar apoi totul a fost negociat în funcție de „ce își dorea colectivul”. În același timp, acest mod de lucru se reflectă și în felul în care fiecare persoană care a participat la stabilirea temei rezonează cu ea.
Teoretic, am pornit de la niște interviuri, iar în text apar fragmente de la fiecare, alături de bucăți din discuțiile și dicteurile noastre. Mi-e greu să spun că pot identifica exact ce vine de la mine, dar știu că e acolo. Sau, cel puțin, sper. Totuși, cel mai mult cred că se vede dificultatea unui proces colectiv. E foarte greu să iei decizii în nouă oameni și durează enorm. De multe ori aveam impresia că petrecem mai mult timp discutând cum să decidem decât decizând efectiv. De aceea am ales, până la urmă, varianta hibridă. Pentru mine a existat și o frică destul de mare de asumarea unui rol de autoritate prea direct. Cred că și ceilalți au simțit asta într-o formă sau alta, așa că am preferat mereu să împingem lucrurile spre consens. Uneori era un consens real, alteori poate era doar răspunsul oboselii după ore întregi de dezbateri. Dar chiar și asta face parte din spectacol. Faptul că el s-a construit din foarte multe voci, contradicții și compromisuri, nu dintr-o singură perspectivă, a creat și punctul de la care a început tot.

Daria Nicu: Chiar dacă piesa a fost scrisă integral de către dramaturgul nostru, acesta a ținut cont de toate discuțiile noastre și sunt adăugate subtil părți din fiecare în aceste tablouri prezentate. Noi am avut o serie de dicteuri, lucrând pe diferite teme, până să alegem cu care rămânem. Cam două săptămâni am crezut că tema cu care vrem să lucrăm este „de la sfârșitul lumii mele la sfârșitul lumii noastre”. Pe aceea cred că am lucrat cel mai mult, căutând o formă de expresie comună. Ne-am jucat mult cu dicteuri, improvizații, discuții și ne-am centralizat tot online pentru a putea avea acces oricând la tot ce a gândit fiecare legat de orice exercițiu propus. Apoi, ne-am îndepărtat treptat de acea temă și am ales tema actuală. Inclusiv tema actuală a spectacolului a fost votată și aleasă de către toată lumea. Puțin amuzant este că la final s-au integrat și celelalte teme cu care noi am jonglat în procesul nostru de lucru. Normal ca nu sunt principale, însă reminiscențe din ele se pot găsi în cele 6 tablouri ale spectacolului.

Duncan Mckee: Procesul a decurs ca oricare altul: cu suișuri și coborâșuri. Totuși, pentru mine cel puțin, rezultatul final va fi un univers creat de elementele născute de-a lungul timpului petrecut împreună, atât la lucru, cât și în afara spațiului de lucru. Nu este vorba despre o balanță între pozitiv și negativ, cât o acumulare de amintiri. Desigur, textul nu vorbește despre asta, nu este ceva ce se va vedea pe scenă, dar eu așa văd rezultatul, asta înseamnă pentru mine și mă bucur că e așa.

4. Ce va doriți/ce va așteptați de la întâlnirea cu publicul?

Andrei Tcaciuc: Sincer să fiu, sunt foarte curios să văd cum va reacționa publicul la acest spectacol. În aceste două luni am construit foarte multe împreună, iar acum aștept cu nerăbdare momentul în care ceea ce am lucrat va ajunge în fața oamenilor și vom putea vedea cum este primit. Bineînțeles, îmi doresc ca totul să iasă cât mai bine și ca publicul să rezoneze cu ceea ce am creat. Pentru mine, ca și coregraf, este important să simt că energia, emoția și mesajul pe care am încercat să le transmitem prin mișcare ajung la spectatori. Dar vom vedea cu adevărat acest lucru după ce vom primi feedbackul publicului.

Daria Nicu: Îmi este foarte greu să răspund la această întrebare în acest moment, cu o săptămâna înainte de premieră. Simt că fiecare zi aduce o cheie nouă spectacolului și astfel orice zi pare extrem de diferită de ziua precedentă. Cred că în momentul în care vom da doar șnururi mi se va clarifica și răspunsul la întrebare. Însă, în general vorbind, sunt mereu curioasă ce înțelege publicul, dacă intențiile echipei s-au transmis către public, cât și ce interpretări noi se pot găsi pe același material văzut. Normal când ai 50 plus de perechi de ochi, fiecare vede și percepe conform universului său subiectiv. Mereu mă intrigă să înțeleg subiectivitatea fiecărui spectator. Pe lângă asta, ador feedback-ul de la spectatori. Asta mă ajută și pe mine enorm de mult să evoluez și să mă rafinez în meseria mea.

Dragoș Stoenescu: Întâlnirea cu publicul cred că ar trebui să depășească timpul propriu-zis al spectacolului. Nu mă interesează neapărat ca spectatorii să plece cu o concluzie comună sau să descifreze întocmai intențiile noastre, ci ca spectacolul să lase în fiecare dintre ei o urmă, o întrebare, o imagine, poate chiar o formă de disconfort care continuă să lucreze. Dialogul de după poate deveni astfel un spațiu în care să descoperim împreună ce a rămas, ce s-a transformat și ce sensuri noi a căpătat spectacolul.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Proiect realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.

Consiliul Județean Cluj - Partener Principal.