Blog
ioana serota - despre umanitate și autoficțiune
Ne pregătim încet-încet de premiera celei de-a XI-a ediție Drama 5 care va avea loc în luna noiembrie. Spectacolul „Păpădii și veronici” este bazat pe textul scris de ioana serota în cadrul rezidenței noastre și selectat pentru a fi montat de regizoarea Elena Morar. În așteptarea premierei, am povestit cu Ioana despre procesul de lucru la acest text.
Care a fost contextul cercetării tale artistice pentru textul Păpădii și veronici?
ioana serota: În timpul masterului de Scriere dramatică am avut de scris o monodramă. Am pornit cu gândul la bunica mea care mi-a fost, în multe feluri, un suflet pereche. Vocea inițială a povestitoarei era vocea unei nepoate care nu eram eu, dar a cărei bunică era bunica mea. Și acolo m-am cam încâlcit, bineînțeles. Alunecarea aceasta între ficțiune și autoficțiune, fără să-mi asum până la capăt niciuna, toate într-o singură voce, a devenit prea greu de strunit. Dar era multă emoție acolo și simțeam că e un personaj cu o voință mai puternică decât a mea care voia să iasă la lumină. Și așa a fost. În timpul rezidenței, sub îndrumarea Mariei Manolescu și discutând cu colegii, am reușit să găsesc un mod de a jongla cu elementele biografice, cât și cu aspectele pur ficționale, desfăcând monodrama într-o poveste pe mai multe voci. Mamaia a rămas, desigur, acel personaj central cu care am început, cu o voință proprie, care a vrut să-și spună povestea, contopind vocile mai multor femei cu care am interacționat de-a lungul timpului. Faptul că personajul suferă de demență a devenit și motivația acestei structuri de „mașină a timpului stricată” care o plimbă pe Ana, nepoata, prin mai multe decenii. Ana, ca și mine, are multe „de ce”-uri în viață. Pe unele ni le-am rezolvat amândouă, înțelegând mai bine istoria femeilor din familia noastră.
Profesezi într-un mediu diferit de teatru, dar ai studiat recent și la un master de scriere dramatică. Ai avut parte de tot felul de experiențe până acum, munca ta de zi cu zi, dar și experiența artistică din teatru. Care e relația ta cu scrisul pieselor de teatru? Cum privești acest amestec dintre medicină și teatru? Se contaminează în vreun fel cele două domenii?
i.s.: Am ales medicina și dintr-un soi de aroganță, recunosc, dar și pentru că mi se părea un domeniu cât se poate de „umanist”. Când ni s-a spus pe la primele cursuri în facultate că suntem „oameni de știință”, m-au cam trecut fiorii, mi-am dat seama brusc în ce m-am băgat. Mi-au trebuit vreo cincisprezece ani să realizez că este totuși o meserie umanistă sau că o poți foarte bine privi așa. Practica mea medicală îmi dă zilnic lecții de viață și e o nesfârșită sursă de „inspiraționalitate” și inspirație. Îmi place să scriu despre oameni, despre relațiile dintre ei, despre fragilitate, miracol și reziliență și nu cred că altă meserie mi-ar fi oferit încrederea să pot scrie despre ce înțeleg eu prin umanitate. Plus că m-a disciplinat și aveam mare nevoie de asta.
Sigur că, tocilară așa cum sunt, am avut nevoie și de o pregătire formală ca să mă pot pune să scriu, aveam nevoie de teorie, de bibliografie, de oameni din domeniul artistic în jurul meu, pentru a căpăta încrederea să fac asta. Și așa am ajuns la Masterul de Scriere Dramatică de la Târgu Mureș care mi-a oferit poate unii dintre cei mai faini doi ani din viață, am descoperit o bucurie pe care încă o caut atunci când mă pun la tastatură.
Și cred că scrisul mă face și un medic mai bun, poate nu după standardele unui om de știință, pentru că e clar că timpul meu pentru studiu medical e tot mai limitat, dar uman cred că sunt un medic mai bun. Am învățat valoarea poveștilor, iar valoarea unei povești nu e doar atunci când o asculți, ci și când o spui. Oamenii au nevoie să-și spună povestea, uneori sunt informații medicale utile pentru mine acolo, de cele mai multe ori nu, dar un om care este ascultat va pleca din cabinet mai ușurat, poate mai încrezător și cu siguranță mai compliant la recomandări. Iar faptul că scriu despre oameni mă obligă la un continuu exercițiu de empatie și asta e ceva ce trebuie să iei cu tine mereu în cabinet.
Ce îți propui de la procesul de lucru în acest proiect?
i.s.: Fiind prima piesă care mi se montează, am vrut să fiu cât mai aproape de procesul de ridicare a unui spectacol. Și nu ca să stau de pază pentru textul meu, ci pentru bucuria de a-mi vedea „puiul” cum prinde aripi de la toată echipa implicată.
Și ca să devin un dramaturg mai bun, să înțeleg mai bine nevoile scenei, aspect unde știu că aveam de lucru.
Privești altfel funcția de dramaturg după această experiență?
i.s.: Nu îmi era foarte limpede cum face textul din mintea mea tranziția pe scenă și cum voi percepe asta. Vedeam deja scrierea dramatică ca pe un exercițiu de smerenie pentru că povestea care va ieși la scenă nu va fi doar a mea și, în al doilea rând, pentru că e o efemeritate asumată în a face teatru. Nu e ca atunci când scrii un roman și poți să-ți închipui cum va fi citit și admirat peste generații. Textul dramatic e scris acum, pentru acum, ca să fie pus în scenă în echipă și recepționat împreună cu publicul. Aportul tău ca dramaturg este mare, dar ești doar o rotiță a mecanismului. Și e ceva frumos și viu în asta.
În cazul acesta specific al textului „Păpădii și Veronici”, unde e multă istorie personală, am dat mult din casă, și, și mai rău, nu atât dintr-a mea, cât din casa bunicilor. Am avut mari emoții legate de capacitatea mea de a mă detașa de toată încărcătura asta emoțională. Dar am descoperit cu bucurie că atunci când fiecare membru al echipei își aduce aportul creativ, povestea devine alta. Bunica din piesă, cu universul ei, devine o compilație ce îmbină frânturi din bunicele actorilor, din copilăriile Elenei care regizează, Biancăi care a închipuit scenografia și Oanei care crează universul sonor. Magia se întâmplă în discuțiile dinainte, în timpul repetițiilor și, sper eu, în timpul spectacolului, atunci când fiecare spectator va proiecta propria experiență. Magia nu mai e doar în capul meu și asta e atât o ușurare, pentru că mă pot detașa și mă pot bucura de experiență, cât și fascinația de a fi martor la ceva nou.
Cum crezi că va fi receptat textul tău/ mesajul acestui text? Mă gândesc la faptul că pui în dialog femei din generații diferite care produc un anumit discurs în raport cu prezentul.
i.s.: Chiar nu știu. Dar nu sunt neliniștită din cauza asta, am mare încredere în ce văd că se construiește deja sub bagheta Elenei. Acum sunt mai degrabă curioasă ce se va întâmpla atunci când se va adăuga și ultima piesă a spectacolului - spectatorii. Dacă vor rezona și ei la poveste, dacă se vor crea emoții noi atunci când povestea va trece și prin ei.
Iar dacă ar fi totuși să-mi doresc ceva de la acest spectacol, ar fi să aducă un gând de reconciliere. Trăim vremuri în care pare că găsim mai multe motive să ne îndepărtăm unii de alții, decât să ne apropiem. Și piesa mea caută să refacă punțile dintre generații, recunoscând atât neajunsurile celor din urma noastră, cât și lucrurile pozitive pe care le-am primit de la ei. Mi-aș dori să căutăm cu toții mai mult aspectele care ne leagă unii de alții, decât cele care ne separă.
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Proiect cultural finanţat de Ministerul Culturii.
Proiect realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.
Consiliul Județean Cluj - Partener Principal.
