Oana Mardare - despre joacă și convenție

Începând cu luna septembrie, am dat drumul proiectului Animat, un program cultural complex derulat pe parcursul acestor luni, cu scopul de a familiariza publicul foarte tânăr și adult cu teatrul de obiect.
Pe lângă spectacolele invitate, proiectul conține o serie de lecturi performative bazate pe povești contemporane în care obiectele casnice devin personaje, provocând imaginația copiilor. Responsabile de seria „3 povești pe răzătoare” sunt Oana Mardare (actriță) și Selma Dragoș (regizoare și dramaturgă), iar cu ocazia prezentării celei de-a două povești pe 13 și 15 noiembrie la Reactor, am invitat-o pe Oana să ne răspundă la câteva întrebări despre acest demers. 

1. Povestește-ne despre contextul în care ai ajuns să faci parte din proiectul Animat. De ce acest interes de a face lecturi performative pentru copii?

Oana Mardare: Sunt în concediul de maternitate, la o oarecare distanță de presiunea de a livra orice pe plan profesional. Doresc să lucrez doar atât cât pot și cât îmi face bine, și bineînțeles, să fac ceva care are sens și, dacă se poate, ceva pentru care nu aveam timp înainte. Încă din perioada sarcinii am început să adun cărți pentru biblioteca fetiței mele, cu o foarte mare bucurie că pot descoperi în această etapă a vieții literatura contemporană pentru copii, care e cu mult mai densă și mai bogată ca atunci când eram eu mică. Imersiunea asta mi-a amintit de o altă perioadă a vieții mele, în care storytelling-ul pentru copii era parte dintr-o oarecare rutină, pe vremea în care jucam în seria de spectacole Madame Pové, construită cu Delia Gavlițchi la MiniReactor. Salt în timp, la o plimbare cu Selma Dragoș în primele luni după naștere, discutăm despre cum putem să ne jucăm cu poveștile contemporane, într-un format liber, performativ. În paralel, în echipa de la Reactor se discută despre testarea unui proiect pe teatru de animație, despre revenirea la o componentă de program pentru public tânăr și încet încet se conturează seria lecturilor performative cu obiecte, ca și componentă din proiect. 

2. Care e relația pe care o construiești cu publicul în aceste spectacole? Ce așteptări sunt în raport cu copiii și ce reacții crezi/speri că generează?

O.M.: Momentan pregătim a doua poveste, deci pot vorbi despre cum au funcționat cele două reprezentații cu prima poveste, Lupul cel Mare și Lupul cel Mic. Au fost surprinzător de diferite, datorită cadrului setat înainte de fiecare. Prima reprezentație a fost un efort de a ține pasul cu publicul, care a avut foarte mult spațiu de intervenție. La a doua reprezentație am avut eu mai mult spațiu de joacă și mai multă responsabilitate asupra livrării poveștii. Recunosc că „haosul” de la prima reprezentație a fost un deliciu pentru mine, îmi place mult când simt că publicul e foarte angajat și că se distrează, parcă e o joacă comună. E o senzație pe care nu am regăsit-o la teatrul pentru adulți, o co-creație în sens real. Unul dintre pariurile seriei este ca publicul să „cumpere” convenția propusă, aceea că o pâlnie este un lup, de exemplu. Au loc mici negocieri și posibil să fie nevoie de muncă de convingere. Dacă spațiul publicului e generos, convenția ajunge să se renegocieze sau să fie contestată pe parcurs. E foarte amuzant să faci asta la teatru. Apetitul pentru jocul cu convenția a fost un punct de întâlnire între mine și Selma, e un interes comun față de modul în care se construiește convenția în teatru, mai ales pentru copii. 

3. Spune-ne câteva cuvinte despre tot demersul Poveștilor pe răzătoare: ce conțin și cum sunt structurate poveștile? Ce mize au împreună și/sau separat?

O.M.: Folosim mecanisme de storytelling și principii ale teatrului de obiect pentru a explora construcția convenției și a poveștii, împreună cu publicul. Imaginarul are un rol important. Toate poveștile au structuri care permit multă libertate. Există o creștere graduală în complexitate a acestor structuri. Seria are momentan 3 povești, alese pentru vârste ușor diferite. Curatoria selecției îi aparține Selmei și susține conceptul regizoral, despre care va povesti Selma mai bine. Conform acestuia, eu sunt o răzătoare de povești, practic. Dar nu arăt ca o răzătoare, ba chiar avem o răzătoare care joacă tot felul de alte roluri. Universul obiectelor diferă pentru fiecare poveste, dar există și obiecte comune.  Prima poveste - Lupul cel Mare și Lupul cel Mic (de Nadine Brun-Cosme) este o poveste foarte simplă, cea mai poetică dintre toate, despre cum începe cineva să îți intre în suflet, pe nesimțite. Ne-am jucat cu elementele principale pentru a testa principiile de lucru cu obiectele, cu publicul, cu povestea.  A doua poveste - Băiețelul care se putea mușca de nas (de Alex Moldovan) deschide către mediul social al copiilor (părinții, colegii, părinții lor, școala, orașul) și ironizează pasiunea părinților de a-și susține copiii să-și găsească pasiunea (talentul, ceva-ul lor). Odată găsită, dacă se poate să o vadă și restul lumii în plină strălucire, e cu atât mai bine. A treia poveste - Cei trei cosmonauți (de Umberto Eco) deschide spre universul adulților și spre universul-univers, cel cu planete și mari dileme, în care 3 cosmonauți din 3 țări diferite află că se tem la fel de întuneric. E o poveste foarte emoționantă de care cred că ar avea nevoie toți adulții. 

4. Se schimbă ceva în funcția ta de acum, de co-creatoare a unui cadru de mediere culturală dedicat copiilor? Cum percepi acest demers în raport cu ce se întâmplă la Reactor?

O.M.: Acest demers, împreună cu întregul proiect Animat, caută să recupereze un spațiu destinat publicului tânăr, din convingerea că e important să existe această dimensiune în munca noastră, că e ceva ce întregește ceea ce facem. Componenta de mediere culturală a devenit o parte firească a relației noastre cu publicul.  Mă încarcă foarte mult să o văd pe Selma lucrând pe mediere cu copiii, înainte și după spectacol, dar și să urmăresc tot acest proiect. E ceva de care am nevoie în această perioadă, ceva ce mă alimentează cu sens vizavi de lume în general. Simt că îmi este foarte greu să privesc momentan în direcții din care nu mai vine nicio lumină.

foto: Gabriel Neacșu

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Proiect realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.