Blog
Spectatorii Reactor Open House - Despre receptare și schimb de instrumente
Din luna mai și până la începutul lunii octombrie, un grup de spectatori s-au adunat în jurul mai multor activități din cadrul proiectului Reactor Open House, pentru a documenta, a înțelege mai bine instrumentele de lucru și limbajele performative folosite la Reactor, dar și pentru a veni cu propria receptare și propriile răspunsuri artistice în raport cu ceea ce au experimentat. Coordonați de Ioana Hogman, aceștia au participat la ateliere de mediere culturală, la zile deschise din cadrul celor patru laboratoare artistice desfășurate în proiect, precum și la crearea unei publicații „dicționar divergent comun”, care a avut lansarea pe 5 octombrie, la Reactor.
Am invitat o parte dintre participanți, dar și pe Ioana, să ne povestească cum a decurs tot procesul și ce au descoperit de-a lungul acestor luni de lucru împreună.
De ce te-a interesat participarea la activitățile din proiect? Ce te-a atras?
Olimpia Botez: N-am avut mari tangențe cu lumea teatrului până să dau pe la Reactor și cumva am fost curioasă de procesele din spatele a ceea ce vedem pe scenă [sic]. Sunt genul de om obsedant când vine vorba de artă și am vrut să-mi înțeleg prietenii performeri mai bine, să apreciez munca lor cu un ochi mai șlefuit.
Patricia Ficior: Am vrut să văd ce presupune procesul din “backstage”, cum se lucrează până la produsul final care ajunge la public.
Ana Ileana Abos: Iubesc teatrul și mi-am dorit să mă apropii de procesul prin care acesta poate fi înțeles din mai multe perspective: a celui care privește, a celui care creează, a celui care documentează. Reactor este pentru mine mai mult decât un spațiu fizic: este un mod de a gândi teatrul, deschis experimentului și întrebărilor. De când l-am descoperit și am luat parte la o parte dintre activitățile propuse aici, simt că fiecare experiență mi-a adăugat ceva, iar cultura mea teatrală s-a îmbogățit odată cu ea.
Răzvan Târnovan: Ca absolvent de actorie, caut să ţin legătura și să mențin un dialog cu cei care sunt activi în domeniul teatral sau cei care sunt pasionați de teatru sau implicați în activități conexe. Iar proiectul acesta a venit în întâmpinarea acestei preocupări.
Medeea Pașca: Chiar din primul moment mi s-a părut frumoasă propunerea, invitația lansată publicului de a se exprima, a cerceta (prin participarea la laboratoare) și a construi ceva concret (publicația).Cum s-a desfășurat lucrul la această publicație? Cu ce ai contribuit?
Patricia Ficior: Pentru mine a durat puțin până mi-am dat seama despre ce vreau să scriu şi am avut nevoie să ajung la finalul procesului (inclusiv ultimul atelier) ca să-mi dau seama cum închei/ dacă se mai modifica ceva la textul deja în lucru.
Răzvan Târnovan: Ceea ce a rămas a fost un text scris de mine. La partea vizuală a publicației nu prea am contribuit. Am participat la câteva improvizaţii din cadrul workshop-ului și îmi place să cred că am contribuit la o comunicare sau un soi de mediere între cei care sunt actori/dramaturgi profesionişti și publicul larg pasionat de teatru.
Medeea Pașcu: Pregătirea publicației a presupus foarte foarte mult dialog și schimb de idei. A fost o succesiune de acumulat experiențe și analiză. Cred că am construit mult susținându-ne și dezvoltându-ne ideile reciproc. Asta e foarte valabil în cazul primului meu text (am scris două), pe care am reușit să-l scriu doar după ce am citit schițele celorlalți și am revizitat materialele întâlnirilor anterioare. Îmi place să cred că am mai contribuit cu păreri, argumente, prezență și notițele pe care le-am luat școlărește la fiecare întâlnire. Și ciocolată.
Olimpia Botez: Modul de lucru a fost mai mult laissez faire, atât în cadrul atelierelor facilitate de Ioana, cât și în timpul nostru liber, cu minime direcții în ceea ce înseamnă conținutul necesar publicației. În genere, a existat un atelier după fiecare laborator/prezentare de laborator unde am încercat în grup să digerăm materialul prezentat, ajutându-ne, unde a fost cazul, de experiența directă cu performerii de la open days. Personal m-am forțat să scriu deoarece nu am acest obicei (pentru o persoană care nu se poate opri din gândit), dar am și desenat niște impresii, senzații, opinii etc., care (sper eu) s-au potrivit lângă contribuțiile colegilor.
Ana Ileana Abos: Am participat la întregul proces prin care s-a născut publicația. Am scris texte care, mai apoi, au devenit blackout poetry, o formă de poezie prin care mi-am dorit să surprind esența celor patru ateliere și ceea ce au însemnat ele pentru mine. M-am folosit și de romanul „Abel" de Alessandro Baricco, pe care l-am ales pentru că lectura lui a schimbat ceva profund în ființa mea (tot pentru blackout poetry). Într-un fel, la fel au fost și întâlnirile din cele patru ateliere: oamenii pe care i-am cunoscut – performeri, regizori, dramaturgi și colegi de atelier – și tot ceea ce am trăit împreună m-au transformat frumos.Ioana, cum a fost procesul de lucru pentru tine, de la întâlnirile organizate până la munca la
publicație?
Ioana Hogman: A fost un proces lejer, cu un grup committed şi foarte curios. După primele întâlniri mi s-a conturat destul de clar gândul că e nevoie de un ghidaj mai degrabă minimalist, că e nevoie de mult spaţiu şi ideile, reacţiile, asocierile, conexiunile vor apărea de la sine. Ca de obicei, am preferat să prioritizez joaca cu ce apare în proces, mai degrabă decât ce mi-am propus de acasă. În sensul ăsta, o parte din demersul de dicționar în oglindă (cum definesc un termen artiştii de la Reactor vs. cum definesc un termen spectatorii de la Reactor) a fost urmărit doar pe jumătate. Primul motiv a fost ăsta, că mi s-a părut mai valoros să văd direcţiile care se nasc în fiecare participant pe parcursul procesului şi să învăţăm să le hrănim pe acelea în cadrul grupului. Al doilea motiv a fost că, în contextul ideal, pentru un dicţionar oglindă, ar fi fost nevoie să existe un proces similar celui prin care am trecut cu grupul de lucru şi cu artiştii de la Reactor, pe când, ei au avut o altă treabă aici. Iar eu nu simt că abandonul parţial al direcţiei iniţiale e o lipsă, a fost un proces foarte hrănitor din multe părţi şi publicaţia este rezultatul acestei întâlniri.
În ceea ce priveşte publicaţia efectivă, cred că acolo a apărut un mic factor de presiune la un moment dat, nevoia acestui produs finit şi restul de proces necesar rămas din întreg ca să ajungem la el. În aspectul ăsta simt că am fi avut nevoie de mai multe timp, că procesul a fost un pic zorit, că a fost nevoie să luăm nişte decizii nu în cel mai bun mod posibil, ci în cel mai eficient mod posibil. Dar povestea asta o ştim cu toţii, e deja foarte ţesută în modul în care lucrăm, încă nu ştiu cum ieşim cu totul din această dinamică.
Ce ai descoperit din ipostaza asta de spectator care are acces la mai mult decât un spectacol?
Ana Ileana Abos: A fost mai degrabă o confirmare a ceea ce bănuiam deja: în spatele unui spectacol există o muncă uriașă, care nu ține doar de talent, ci mai ales de dăruire. Iar într-un
spațiu precum Reactor, această muncă mi se pare cu atât mai intensă. Dar este și o formă aparte de frumusețe. Dacă teatrul clasic ar lua forma poeziei, ar putea fi, poate, și o poezie cu rimă, dar și una în vers alb. Spectacolele de la Reactor le-am simțit însă ca pe o formă de blackout poetry, pentru că așa am perceput felul în care se nasc: iei frânturi din realitatea care ne înconjoară, din tot ceea ce este apăsător și greu uneori, și le transformi în ceva nou. Într-un fel, cred că asta face fiecare act artistic care s-a născut la Reactor, fie că este o instalație performativă, un spectacol, un laborator sau o altă formă de experiment artistic: ia frânturi din realitate și, printr-un proces de selecție și transformare, scoate la lumină ceea ce altfel poate rămâne ascuns. Ne dă posibilitatea să vedem frumosul, profunzimea și chiar frumusețea din tristețe. Pentru mine, și tristețea, și urâtul au o frumusețe a lor – o frumusețe aparte, care poate fi descoperită atunci când sunt privite dintr-o altă perspectivă.
Olimpia Botez: Știam deja de intenționalitate, în ceea ce înseamnă negocierea cu sala, însă nu cred că am apreciat destul finețea și diversitatea ei până să o văd pusă în practică la nivel micro. Accept mai ușor unele instanțe care poate mă făceau să mă simt inconfortabil până acum, contactul vizual spre exemplu, sau pe care nu le înțelegeam neapărat întru totul, cum ar fi repetiția. Am re/descoperit și povara moștenirii artei, uitasem că teatrul există de milenii și că, invariabil, are teorii care există de milenii. Ceva ce a existat pentru sute de generații de oameni care au luat contact cu teatrul, cărora le-a fost interzis asta, care au fost subjugați sau nu, săraci sau nu, care au mâncat sub același soare ca noi și care nu vor ști niciodată ce se joacă vineri la Reactor. Colegii actori cară metaforic foarte mult, prin prisma profesiei, ceva ce nu cred că multă lume e dispusă să care.
Medeea Pașcu: Foarte concis spus, am descoperit procesul de lucru din spatele unui spectacol/performance. Doar că acest „proces de lucru" e imens și inefabil mai mult decât trei cuvinte și, decât să-l descriu (prost), prefer să sper că mulți alții vor avea bucuria pe care am avut-o eu.
Răzvan Târnovan: Probabil că n-aș fi ajuns să văd niciodată un spectacol de la „Forced Entertainment", n-aş fi participat sau n-aş fi văzut prezentarea laboratoarelor care sunt niște evenimente semi-publice cumva. Dialogurile one-to-one între actori de la laboratorul lui Mihai Păcurar mi-a dat un insight despre cum îşi explică ei activitatea lor. Un insight și despre o parte a publicului Reactor văzut cumva și din partea cealaltă a scenei. Apoi plăcerea combinată cu anxietate ori de câte ori particip la un exercițiu de actorie, improvizație.
Patricia Ficior: Pe de o parte, am descoperit că în procesul de lucru e nevoie de foarte multă vulnerabilizare și deschidere atât faţă de tine însuți, cât și faţă de grup și modul în care se lucrează.Ce anume a rămas cu tine din aceste întâlniri?
Medeea Pașcu: Am rămas cu multă informație. Mă simt mai educată teoretic cu privire la teatru și mai conștientă de vastitatea de perspective și interpretări referitoare la teatru în general și la spectacole și texte în sine. Am rămas cu impresia că e frumos că nu se poate spune nimic absolut concluziv despre teatru. Și am rămas și cu încântarea de a fi lucrat cu inconcluziv și împlinitor cu oameni inteligenți și creativi.
Răzvan Târnovan: Plăcerea improvizaţiilor, experiența (la fel de plăcută) de a vedea cum se construiesc ideile, dialogul și munca într-un grup mai mare de oameni (mai mare de 2-3-4); să văd cum gândesc și simt cei implicați în aceste workshop-uri (dialoguri de după, improvizații - aici la improvizații lucrurile transmise indirect, nu la un nivel conștient). Firește că mi-am dat seama de limitările mele, mi-am dat seama că îmi vine greu să urmăresc firul discuțiilor când e un grup mai mare de oameni, îmi zboară mintea și s-ar putea să zic ceva la care mă gândesc eu fără să preiau ceea ce zice celălalt. Dincolo de astea, un exercițiu explorator util și plăcut.
Ana Ileana Abos: Eu am văzut, am simțit și am perceput tot ceea ce s-a întâmplat ca pe un proces în mai multe etape. Laboratorul lui Mihai a fost, pentru mine, teoria – frânturi din ea- pe care se poate fundamenta actul performativ. Cel propus de Oana și Ioana a vorbit despre instrumentele prin care acesta se construiește. Laboratorul lui Raul și Tavi a fost despre
construirea, transpunerea a ceea ce transmiți prin actul performativ, iar cel propus de Petro l-am simțit ca pe o posibilă cheie de înțelegere a lui.
Duc cu mine mai departe definițiile din instalația interactivă „X este Y care Z când Q". Mi-a plăcut acea frântură din evoluția teatrului și felul în care acesta a fost perceput de-a lungul timpului, dar și vocile performerilor din timpul instalației performative. Din instalația „Deschis pentru inventar” duc cu mine sentimentul frumos pe care l-am avut când am văzut cum obiecte aparent simple pot avea un rol atât de important în ceea ce mi se livrează mie, ca spectator. Cum lucrurile aparent banale contribuie la construirea actului performativ și pot deveni esențiale în crearea lui. Din „Mirosul cojilor de mandarină" am înțeles că poveștile au și ele un miros. Un miros care nu poate fi nici definit, nici încadrat, dar care poate fi simțit. Și din nou vocile performerilor. Din „Lab no. 4 – Perpetuum Performative" rămâne în mine, poate cel mai profund, faptul că, pentru câteva clipe, am simțit concret cum se naște un act performativ, prin exercițiul făcut împreună cu Alexandra Caras.
Și mai duc cu mine câteva întrebări ale căror răspunsuri încă se construiesc în mine: Când pleacă teatrul din viața noastră și face loc performativului? Putem înlocui teatrul cu performance-ul? Sau performance-ul cu teatrul, odată ce teatrul devine o formă prin care trecem prin viață? Este vorba despre înlocuire sau despre granița dintre ele? Care este momentul în care teatrul încetează să mai fie doar un spațiu în care intrăm pentru a privi o poveste și devine o formă prin care privim lumea, ne privim pe noi și trecem prin viață? Când teatrul iese din scenă, dispare cu adevărat? Sau se mută în corp, în gest, în voce, în spațiu, în relația dintre oameni și devine performativ? Unde se termină teatrul și unde începe performance-ul? Mai avem nevoie să le separăm? Și, poate, întrebarea care rămâne cel mai mult cu mine: ce ne impactează mai mult atunci când căutăm o poveste, o trăire, o experiență, actul performativ sau actul teatral? Au rămas cu mine și oamenii pe care i-am întâlnit (în special momentele în care am lucrat împreună). Deși am fost cu toții atât de diferiți, la final s-a născut ceva concret, palpabil: publicația.
Olimpia Botez: O deschidere nouă spre joacă și spre oameni. Mă simt mai îmblânzită.
Patricia Ficior: Orice văd spectatorii pe scenă porneşte dintr-o emoţie reală și ce face diferenţa între performer-spectator e alegerea și curajul de a expune asta pe scena, asumându-ți că nu
prea știi ce o sa iasă. Pe de altă parte, atâta timp cât avem un scop comun, vom găsi un mod de a face lucrurile să funcționeze, indiferent cât de diferiți suntem și cred că asta-i foarte valoros <3 (apropo de comunitate).Cu ce gânduri rămâi după aceste întâlniri, Ioana?
Ioana Hogman: Gândul principal ar fi că avem nevoie de contexte în care instrumentele noastre de lucru sunt înmânate celor care nu au ocazia să petreacă fiecare zi în domeniul ăsta. E un gând care vine în primul rând de la oamenii cu care am lucrat în acest proces, care mi-au zis, la un moment dat, că ar vrea să încerce şi ei ceva performativ. A fost o poftă desprinsă din participarea la laboratoare şi din procesul nostru de lucru comun şi e foarte valoros pentru mine când se întâmplă asta, înseamnă că tot contextul a creat impresia asta, că instrumentele noastre sunt şi pentru ei. Cred că mediul artelor spectacolului tinde să creeze impresia că ce facem e mai mult sau mai puţin inaccesibil. Cred că e important ca instrumentele noastre să fie date mai departe, să nu rămână la noi, protejate de faţeta asta a inaccesibilului. Mă gândesc la asta şi prin prisma funcţiei mele de mediator cultural, că, de fapt, cel mai puternic gest de mediere e să găseşti moduri de a înmâna instrumentul de lucru altcuiva. Asta s-a confirmat ulterior şi în contextul prezentării finale, unde am construit împreună, pornind de la ideile participanţilor din grupul de lucru, un eveniment performativ în care ne doream ca publicul să participe activ la ceea ce se întâmplă. Deşi eu am avut un uşor scepticism că instrumentele propuse vor funcţiona până la capăt, de fapt, oamenii au acceptat foarte repede convenţia propusă şi s-au jucat cu ea în fel şi chip. Feedback-ul lor de la final a fost în aceeaşi idee. Per total, am rămas cu un sentiment de căldură şi închidere organică a unui proces lung şi tihnit.
Pentru cine dorește să citească sau să răsfoiască publicaţia dicționar divergent comun, ea se găsește acum în biblioteca #Reactor și poate fi împrumutată.
La crearea ei au contribuit 13 participanți din cadrul proiectul cu texte şi lucrări vizuale: Olimpia Botez, Ioan Șteopoaie, Raluca Mălan, Medeea Pașcu, Ștefan Mureșan, Helga Paulger, Patricia Ficior, Ileana Ana Abos, Răzvan Târnovan, Agnes Ruskal, Andreea Marchidan, alături de care au fost în proces Gabriela Lupea, Oana Sas, Tavi Voina, Alexandra Caras, Alexandra Harapu, Oana Mardare, Alina Mișoc, Ana Maria Marin, Călin Deneș, Andrada Balea, Calița Nantu, Mihai Păcurar, Petro Ionescu, Raul Coldea, Oana Mardare, Cătălin Filip, Lucia Mărneanu, Maria Elena Morar.
Concept și coordonare proiect: Ioana Hogman
Credite foto: Matei Someșan (eveniment) și Ioana Hogman (proces și publicație)
Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Proiect realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.
