În martie, la Reactor, vă așteptăm la prima premieră a anului, spectacolul „Răscoala”, care aduce din nou împreună duo-ul Alexa Băcanu (dramaturgă) și Dragoș Mușoiu (regizor). Musicalul este o adaptare după romanul cu același nume al lui Liviu Rebreanu, iar muzica a fost compusă de Boros Csaba pentru primul act, de Danaga pentru cel de-al doilea, dar și o melodie compusă de actorul Radu Dogaru.
În rândurile de mai jos, Alexa ne dezvăluie mai multe despre procesul ei de lucru la acest proiect.
1. Cum a apărut ideea de a face un spectacol după romanul Răscoala, de Liviu Rebreanu? Ce te-a atras la el și de ce?
Alexa Băcanu: Ideea a apărut într-o discuție cu Dragoș Mușoiu. Ne gândeam cum foarte multe musicaluri celebre sunt dramatizări ale unor opere literare și ce anume din literatura română s-ar preta la așa ceva. I-am propus mai multe titluri, dar cred că Răscoala a fost prima opțiune pentru amândoi. De fapt, înainte să încep să lucrez la scenariu, îmi plăcea să zic că e deja un musical, trebuie doar scrise cântecele (am regretat asta mai târziu). În primul rând, e un roman extrem de bine scris. Chiar și acum, după ce l-am citit de un miliard de ori (estimativ), mă surprind când recitesc câte un fragment că sunt tot acolo, instantaneu în poveste, și că, deși simt că ar trebui să vreau să-i dau foc, reacționez tot emoțional, râd la aceleași glume la care am mai râs și mă mir la fel de tare de meșteșugul* extraordinar de limbă, de construcție de personaj, de ton, de tensiune, de poezie, de umor.
Mi-a fost puțin teamă când am recitit romanul acum doi-trei ani, pentru că, deși îmi plăcuse la 19-20 de ani, gusturile mi s-au schimbat destul de mult, la fel și filtrele prin care receptez literatura, și sincer, nu mă aștept la lucruri foarte ușor de digerat de la scriitorii din anii ‘30. Și sigur că nu e perfect și au fost anumite lucruri despre care aș vrea să am o discuție cu el, dar față de alți scriitori ai vremii, omul era absolut woke. Are un tip de tandrețe și înțelegere față de personajele lui ridicole și pline de defecte, care coexistă cu o critică socială pertinentă, un fel de milă generală combinată cu frustrare care face ca totul să fie foarte complex, bogat și nuanțat, și să se simtă foarte actual.
*Nu folosesc niciodată cuvântul ăsta, dar nu știu cum altfel să-i zic, aproape îmi vine să scriu maestru cu m mare, mă iertați, colegi independenți.
2. Ai lucrat în ultimii ani la spectacole care merg înspre zona de musical sau teatru muzical, în care abordezi subiecte mai dure sau teme mai puțin comode. De ce acest gen de spectacol? Ce îți oferă pe partea de scriitură?
A.B.: În primul rând, îmi place musicalul ca formă de artă. Deci fac ceva ce îmi place și să consum. Foarte rar mă entuziasmează sau mă mișcă teatrul la fel de mult ca muzica, așa că a fost probabil încercarea mea de a merge cât de mult pot înspre muzică, având în vedere talentele mele limitate. Am început cu mici songuri în diferite texte, apoi cu o primă încercare de scenă muzicală în spectacolul Glorie, și apoi cu Dac-ar avea gură, musicalul despre bullying pe care l-am făcut cu Dragoș la unteatru, în București, prin asociația Proiect 2. Satisfacția de a-mi auzi cuvintele cântate e pentru mine mai mare decât cea de a le auzi vorbite. Muzica dă un strat în plus, un strat emoțional care le crește forța și care simt că le împlinește sau nuanțează sensul.
Ca scriitură, forma de musical îmi dă o libertate de a aborda subiecte dificile mai direct decât aș face-o, cred, altfel. Îmi dă și libertatea unui patetism pe care nu mi l-aș permite altfel. Mă forțează să esențializez, ceea ce îmi e de ajutor atunci când structurez povestea, mă ajută să descopăr punctele cele mai importante și să nu mă pierd în detalii. Partea asta cu detaliile a fost în special dificilă când am dramatizat Răscoala, mi-a fost greu să tai elemente din roman și, deși am renunțat la multe, ar fi trebuit probabil să fiu și mai brutală.
3. Cum ai lucrat la adaptarea/dramatizarea romanului Răscoala? Ce ți s-a părut important de păstrat și de ce? Care au fost principalele direcții pe care ai ales să le explorezi în textul tău?
A.B.: Inițial, totul mi s-a părut important. Apoi am decis să mă concentrez pe firul central, care e acela al răscoalei, oricât de tare mi-aș fi dorit să explorez mai mult fiecare personaj. De ce și cum s-a întâmplat răscoala, cine au fost actanții – astea sunt principalele lucruri care trebuiau neapărat să fie clare. Pentru că vorbim de evenimentul istoric din 1907, peste care vine filtrul lui Rebreanu din 1932, peste care vine filtrul nostru contemporan. A trebuit să înțeleg în primul rând ce s-a întâmplat în 1907, apoi să citesc critic cum a decis Rebreanu să reflecte acele evenimente, apoi să cuprind totul în perspectiva cuiva care știe și ce se întâmpla în anii 30 în România, dar și ce a urmat până în punctul în care suntem acum. Paralelele între atunci și acum au apărut singure, e ceva extrem de recognoscibil, înspăimântător de recognoscibil aș zice, în jocurile politice, în distanța dintre clase, în marginalizarea banalizată a unor categorii sociale, în senzația că se acumulează o tensiune periculoasă, evidentă pentru toată lumea, mai puțin pentru cei de la putere, prea desprinși de realitatea oamenilor pe care ar trebui să-i reprezinte. Ce mi-aș fi dorit să explorez mai mult și nu am reușit decât parțial, e perspectiva feminină. Cu excepția Nadinei, femeile sunt marginale în roman și se încadrează în câteva tipologii clasice: vanitoasa, cicălitoarea, fetișcana, bătrâna – până și traumele lor sunt preluate de bărbați. Chiar și Nadina, unul dintre personajele principale, simt că e tratat mai superficial decât personajele masculine. Din fericire distribuția noastră non-discriminatorie echilibrează puțin situația. Nu e spațiu suficient într-un spectacol să atingi toate temele pe care ți-ai dori să le aprofundezi, dar rămân cu ideea asta, poate ca temă pentru viitor.
4. Este primul spectacol de la Reactor făcut după o dramatizare a unui roman. Cum vezi tu această schimbare? De ce acest roman și ce zice el despre prezent?
A.B.: Cred că am răspuns în mare mai sus. Răscoala la Reactor a părut, așa cum scrie și în sinopsis, o auto-sfidare. Pentru că suntem un teatru care lucrează foarte mult cu realități contemporane, s-a simțit ca ceva, paradoxal, curajos și nou. Curajos și nou pentru noi, cum nu ar fi într-un teatru de stat. Deci e, pentru noi, tot un experiment – hai să vedem cum lucrăm cu surse clasice, cu istoria îndepărtată, cu realități actuale doar prin sens. Apare de aici și un fel de teatralitate uneori comică, pur și simplu din discrepanța dintre loc și material. Cred că există în bula noastră un snobism inversat, care privește cu o oarecare ironie „marea cultură”. Înțeleg de unde vine, e o detașare normală, tinerească, o contestare a unui tip de atitudine slugarnică, cvasi-religioasă, față de niște nume și titluri despre care ni s-a spus că ar fi „mari”, „importante” sau „clasice”. Ca în orice altceva, e bine să ne folosim gândirea critică. Nu cred că Rebreanu e un mare scriitor sau Răscoala o capodoperă pentru că mi s-a spus asta, ci pentru că l-am citit fără prejudecăți și asta e părerea pe care mi-am făcut-o, întâi la 20 de ani, apoi la 40. La fel cum sunt o mulțime de alți „mari” despre care nu am nimic bun de zis.
Atunci când am început să spunem că facem un musical după Răscoala, prima reacție a oamenilor a fost să râdă – și înțeleg foarte bine de ce, e o nepotrivire în alăturarea asta, nepotrivire care m-a și atras la demers. Ce treabă au hipsterii ăștia woke cu țăranii de acum 120 de ani? Dar țăranii ăia sunt străbunicii noștri și întâmplările de atunci au pus bazele lumii în care trăim acum. Mi se pare că suntem într-un punct istoric sensibil, în care e important să ne uităm înapoi, să înțelegem ce greșeli s-au făcut și să încercăm să oprim avalanșa dezastruoasă care vine peste noi. Pe supraviețuitorii răscoalei din spectacolul nostru nu îi așteaptă lucruri bune – războaie mondiale, epidemii, dictaturi, genocide. Mi-e teamă să nu se zică la fel despre noi peste o sută de ani. Nu credeam să văd vreodată resurgența fascismului în România și în restul lumii, dar iată-ne aici. Lucrurile astea nu se întâmplă în vid, sunt rezultatul a mulți ani de politică pe model „ușă rotativă”, de subfinanțare a educației și a serviciilor sociale, de exploatare și umilințe. „Teroriștii” nu se nasc teroriști, ci sunt creați de un sistem social prost construit și prost condus; furia și frustrarea cresc în timp, limitele decenței și ale posibilului se mută mult timp insesizabil de lent, înainte să se accelereze. E o replică a lui Titu la un moment dat – Titu fiind un personaj care se menține neutru cam tot romanul, atent să nu supere nicio tabără și cu gândul doar la propriile lui probleme, tipul clasic de persoană pe care „n-o interesează politica”. Zice ceva șocant de antisemit, pe ton glumeț și cu explicația că așa a auzit și el pe alții zicând, și se simte prost doar când realizează că vorbește cu un evreu. Știind ce s-a întâmplat doar câțiva ani mai târziu cu evreii din România și din Europa, replica se simte ca un pumn în față. Dar citită în contextul de atunci, suna probabil banal, era genul de discurs întâlnit la tot pasul, care a construit lent, dar sigur, realitatea monstruoasă de mai târziu. Realitate care reverberează la fel de monstruos până în zilele noastre. Și nu pot să nu mă gândesc la alte categorii sociale despre care se vorbește azi cu nonșalantă ură. La fel cum nu pot să nu mă gândesc la votanții unor politicieni și partide extremiste atunci când citesc despre mulțimea manipulată, dezinformată, umilită, care alege în carte să se răscoale, din disperare și neîncredere față de cei care nu i-au reprezentat niciodată interesele. Și nu pot să nu văd în acel început tumultuos de secol XX, prezentul nostru instabil: e aceeași senzație de moarte a unei lumi – întrebarea e ce se construiește în locul ei. Cred că asta zice Răscoala despre prezent: sunteți aici, unde eram și noi. Încă mai e timp să alegeți alt drum.
5. Cum crezi că va fi receptat acest spectacol? Care sunt provocările pe care le lansezi către public?
A.B.: Nu știu cum va fi receptat, cred că e posibil să supere pe toată lumea, și pe fanii lui Rebreanu, și pe fanii de musical, și amicii din toate spectrele politice. Ce sper e să provoace oamenii să gândească și să discute, să se informeze și să privească lucrurile critic și în ansamblu. Să vadă tipare, să-și chestioneze propriile poziții și idei, să se distanțeze, dar cu omenie și empatie. Sper și să se bucure pur și simplu de spectacol, e ceva ce nu s-a mai văzut la Reactor până acum, din mai multe puncte de vedere. Mulți oameni talentați au transpirat intens pentru ca povestea asta să ajungă la public în cea mai bună formă posibilă, iar Reactorul în sine a făcut sforțări aproape peste propriile puteri pentru ca proiectul ăsta să se întâmple. Sper, în primul rând, ca la final fiecare dintre ei să simtă că a meritat tot efortul.
Program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Programul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.