Deschidem cea de-a 12-a stagiune a Reactorului cu o premieră semnată de regizoarea Leta Popescu, prietenă și colaboratoare apropiată a spațiului încă din primele zile de activitate. Spectacolul „Lalele, păsări și beton” adună povești ale mai multor autoare și autori români contemporani, dramatizate de Leta și Diana Mihalașcu care a făcut și asistență de regie la acest spectacol. Mai sunt câteva zile până la premieră și am rugat-o pe Leta să ne spună mai multe despre procesul de lucru.
La ce lucrezi acum? Care e contextul cercetării tale artistice? Există ceva ce te preocupă în perioada asta în ceea ce privește munca ta de regizoare?
Leta Popescu: Lucrez pe multe paliere, mai ales că sunt de un an directoare artistică la Galați ceea ce îmi mănâncă foarte multă energie. Încerc să rămân creativă ca regizoare și să nu amestec planurile, dar am constatat că eu sunt un singur om. Așa că am devenit foarte pragmatică la scenă, așa cum sunt și la birou. Creez din ceea ce știu. În perioadele grele, meșteșugăresc mai mult decât să inovez. Îmi fac meseria. Am descoperit că e al naibii de plăcut să îți folosești ustensilele și să știi ce faci.
Ai avut parte de tot felul de experiențe la scenă până acum, și în teatre de stat, și în teatre independente. Te-ai întors la Reactor după o pauză de câțiva ani, unde proiectele tale artistice au pornit fie de la o temă de interes comun care s-a dezvoltat împreună cu dramaturga/ul, fie de la texte de teatru gata scrise, fie ți-ai asumat și partea de dramaturgie. Acum lucrezi și adaptezi la scenă povestiri scrise de alți oameni și nu e prima dată când te oprești la literatura românească contemporană. Se schimbă ceva în funcția ta de regizoare când lucrezi așa?
Leta Popescu: În primul rând, tot din cauza contextului neprevăzut în proiect (cel în care m-am trezit cu jobul la Galați), am avut nevoie de ajutor. Mi-am luat o asistentă de regie. O cheamă Diana Mihalașcu și va fi o viitoare regizoare. Spun asta pentru că e punctuală, serioasă, are umor și miroase repede cheile estetice. Semne bune de regizoare. M-am apucat deci să citesc sute de povești. Am ales vreo 10, am dramatizat un pic într-o cheie pe care de mult voiam să o încerc. M-am împotmolit și m-a scos Diana. Apoi m-am odihnit și am bricolat ce a făcut Diana. E un text la 4 mâini, și asta am mai făcut, cu Maria Manolescu, de exemplu.
În mine nu se schimbă nimic, niciodată atunci când lucrez. Sigur, sunt filoane intime, am resorturi secrete, gânduri ascunse și sentimente pe care nu le împărtășesc cu nimeni. Toate astea creează baza mea artistică și e cam treaba mea ce fac cu ele. Meșteșugărește în schimb, și voi reveni mereu la asta, sunt într-o zonă estetică legată de o poetică a corpului, indiferent de text. Lucrez bine cu Bogdan Spătaru, scenograful, indiferent de text. El îmi creează un spațiu de joacă din materiale destul de brute, în ultima vreme. Iar eu mă joc. Îmi vine să spun: „Dă-mi orice text, că știu să-l fac”. Poate suna arogant, dar e doar semnul unei maturizări. Nu zic „că știu să-l fac genial”. Zic „știu să-l fac respectabil”. Îmbătrânim. E și penibil să te apropii de 40 de ani și să nu știi să-ți faci meseria.
Ce îți propui de la acest proces? Putem vorbi despre un tip de abordare/estetică pe care tu o practici prin spectacolul „Lalele, păsări și beton” sau poate prin felul în care alegi să lucrezi la Reactor?
Leta Popescu: Reactorul e un loc special pentru mine. Se știe asta. E locul în care mi-am căutat și poate chiar găsit estetica. Actorul de la Reactor este ceva unic, nu prea mai găsești așa ceva în țară. E antrenat „să genereze material”, cum ziceți voi, e antrenat să poată face orice, oricând, cu demnitate și discernământ. E antrenat să aibă caracter uman și să dea sens spectacolului. Și, dacă mă întrebi pe mine, actorul de la Reactor e însetat de actorie, are chef de joacă tocmai pentru că a servit enorm de mult regizorilor și autorilor care au încercat pe ei tot felul de lucruri. Actorul de la Reactor a fost instrument și nu a fost vedetă. El a servit și a fost prea puțin servit cu partituri mărețe. Asta e în ADN-ul locului. Generozitatea vine la pachet cu umbre, așa cum arătarea virtuților vine cu raze de vanitate. Ce mi-am propus a fost să lucrez cu actrițele. Sunt 4 actrițe foarte bune. Trag de ele ca un copil de o gumă de mestecat când nu îl vede nimeni. Vreau ca oamenii să plece din sală și să zică: „Ce actrițe are Reactorul! Excelente!”.
Ca estetică mi-am propus să abordez ceea ce de mult caut, ideea de „teatru pur”. E mult de dezvoltat aici și nu a ieșit chiar pur, dar e o teorie care vine din cubism (pictura pură). Cubismul scenic este ceva cu care eu am cochetat ani de zile și încă o fac. Dar de data asta am ales să merg pe un tip de fluiditate și combinații de linii mai degrabă expresioniste. Când mă fac mai mare, promit să detaliez.
Spectacolul „Lalele, păsări și beton” a fost realizat în cadrul programului multianual „Metamorfic – procese colective”.
Program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Proiect realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.
Partener: UNITER prin fondurile din timbru teatral.