Anul 2024 marchează 10 ani de activitate a Reactorului și anul în care am desfășurat Stagiunea #10 căreia i-am asociat mesajul Pune-ți o dorință. Una dintre dorințe a fost realizarea unui volum colectiv care să cuprindă o parte din istoria și parcursul spațiului în acești 10 ani. Am invitat-o pe Miruna Runcan (profesoară și critic de teatru), una dintre persoanele care au sprijinit și susținut Reactorul încă de la deschidere, să scrie despre acest volum.
(Rânduri scrise cu tensiunea crescută și sudoare rece în 2 decembrie 2024, într-o Românie ieșită din minți)
Reactor 10, cartea album – semnată colectiv, dar coordonată de Ioana Hogman și imaginată vizual de Mihai Păcurar –, e la prima vedere șocantă prin… pretenția sa de modestie. Coperta ei simulează, desigur simbolic, pauperitatea: cu cotor albastru și o fotografie de un negru prăfos, pe ambele părți, sugerând un covor de scenă boțit ori, pur și simplu, un strat de gudron întărit înainte să fi fost întins și egalizat. Ai zice că arată ca acele caiete cartonate A4, vetuste, pe care se consemnau cu cerneală documentele intrate în condica primăriilor: nașterile, botezurile, căsătoriile, înmormântările, vânzările de acareturi, păduri sau orătănii, împrumuturile între consăteni, bugetele ori accidentele naturale și remedierile consecințelor lor. Sau, dacă mărim proporțional dimensiunile cărții, ai zice că seamănă cu cataloagele școlare, alea cu care intrau sub braț, la clasă, profesorii de gimnaziu ori liceu – să facă prezența, să treacă ori să motiveze absențe, să pună notele ori să calculeze mediile.
Nicio îndoială că acest design e voit, câtă vreme el intră în perfectă rezonanță și cu imaginile ilustrative care… nu sunt din puzderia de spectacole realizate de Reactor cale de un deceniu, așa cum te-ai fi așteptat. Ci sunt, cu excepția unei creații pe pagină dublă, intitulată „O istorie a colegialității” și semnată de excepționala actriță-autoare-graficiană-muralistă Lucia Mărneanu, fotografii de artă reprezentând cotloane ale spațiului-sediu, unghiuri de casă și curte, obiecte uitate de recuzită ori costum, o piatră, o iederă pe zid: fărâme prețioase ale unei memorii de dincolo de memorie, uitări tăcute, încapsulate parcă fără voie în chihlimbare, când alb negru, când color. Una dintre primele fotografii-intersecție de acest fel, reprezentând scaunele unui public absent sau așteptat, e numită de Mihai Păcurar „O istorie ritualică a obiectelor” – și ea deschide cumva, vectorial, harta participativă. De altminteri, fiecare imagine e însoțită de un comentariu-stare, semnat de unul dintre membrii echipei sau dintre colaboratorii constanți.
În fapt, întregul volum e construit cu asumarea acestui minimalism sobru, menit să îndepărteze spre margini (ori poate, pentru cunoscătorii locului, să scoată afară din curte), pe cât se poate, nostalgiile siropoase, lauda de sine, dar și auto-compătimirea. Pare că axul de jur împrejurul căruia se eșafodează, ca niște etaje, secțiunile cărții este, de fapt, munca în timp; munca teatrală și para-teatrală, munca cu timpul și cu tine însuți. Echipa și Ioana Hogman definesc acest „tine însuți”, simultan, în dimensiunea sa individuală, om cu om, dar și colectivă, om lângă om. Iar vocile se intersectează. E și pricina pentru care, în pofida sobrietății, lectura e una prietenoasă, mereu optând pentru o mixtură inteligentă de dialog, confesiune, încrucișare de idei și amintiri (spectacolele alese în SONAR – unul pe an, nu toate spectacolele – sunt privite retrospectiv de realizatori din poziții diferite, recontextualizate).
Ceea ce cred eu că e impresionant în acest cocktail aparent jucăuș, liber, în această atmosferă de șuetă la care cititorul/spectator/prieten e invitat să participe e spiritul critic, oricât de subiectivă ar fi privirea; și atunci când e vorba despre „rememorările performative” ale Oanei Mardare, ori de cele dedicate devenirii spațiului și semnate atât de ea, cât și de Doru Taloș, dar și când grupurile se măresc dezbătând pe câte-o temă specifică (direcția politică, evoluția formulelor de management, colegialitatea, arhivarea – mă topesc după titlul SONAR -, publicul ș.a.m.d.), spiritul critic și autocritic nu-și dau voie să lenevească. Ceea ce, să recunoaștem, nu e puțin lucru.
Cumva, prin vocile pe care le regăsim aici, unele în discuții și dezbateri – Petro Ionescu, Mihaela Michailov, Alexa Băcanu -, altele în contribuții individuale – Oana Cristea Grigorescu, Selma Dragoș, Olivia Grecea, Leta Popescu, Dragoș Mușoiu, Raul Coldea, Ioana Hogman, Rarița Zbranca, din nou Alexa Băcanu – de această dată analizând, la final, succesiunea de viitoruri ale fostelor prezenturi -, se întrupează încetul cu încetul cele câteva linii de forță caracteristice Reactorului: dramaturgia nouă, fie ea de autor sau devised, deschiderea către cercetare și experiment în formule îndrăznețe, încurajarea programatică a debuturilor, interesul (ba i-aș zice chiar grija) față de construcția de (noi) publicuri, implicarea statornică în problematicile sociale și politice. Iar asta chiar în pofida absențelor notabile, cel puțin pentru mine, cum ar fi cea a Oanei Hodade, a Mariei Manolescu ori a lui Cristian Ban și, mai ales, a Mini Reactorului cu Delia Gavlițchi și Ana Cucu Popescu; mi-aș fi dorit și mai multe voci de actori, dar, desigur, nu poți aduna toate istoriile între două coperți, oricât te-ai strădui.
E o carte nu doar frumoasă, ci și binevenită, fiindcă ea surprinde un traseu complex, și onorează o echipă care-a traversat strălucit o decadă, lucru aproape miraculos dacă ținem seama de contextul social-politic-pandemic atât de contorsionat. Ea deșiră însă hotărât, adesea, vălul iluzoriu al acestui miracol, dezvăluind, onest și fără emfază, aspirațiile, ideile în mișcare, eforturile, confuziile, contradicțiile, deciziile sângerânde, durerile de cap, visele împlinite și cele pierdute pe drum, prietenia, dragostea, dragostea, încăpățânarea, dragostea, dragostea. Da capo!
