În luna iulie, prezentăm spectacolul lectură SCHOOL RUN/ CURSA, text scris de Selma Dragoș în urma cercetării făcute despre ce înseamnă să fii părinte/mamă în Cluj, despre eforturile și compromisurile de care sunt capabili părinții pentru copiii lor. Rezultatul acestei cercetări are la bază interviuri și ateliere coordonate de Selma, pe care am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări despre tot procesul.
1. Cum a luat naștere acest proiect? Care a fost contextul pentru tine și de ce acest interes pentru munca parentală?
Selma Dragoș: Vara trecută, la atelierul Gianinei Cărbunariu la Reactor, am vorbit despre furia unei doamne din cartierul meu. Ea blestemă mașinile în fiecare dimineață la aceeași oră. Și despre propria mea furie și nedumerire că exact oamenii care caută o lume mai bună pentru copiii lor fac orașul mai neprietenos pentru alții. Majoritatea mașinilor care blochează trotuarele în cartierul meu sunt mașinile părinților de la o grădiniță și școală privată. Genul de școală unde se practică o educație bazată pe respectul pentru copil. Și fix oamenii ăștia arată zero respect pentru spațiul unde trăim alți părinți cu copii.
Am făcut echipă cu Oana Mardare și am făcut interviuri cu mame din oraș care au fost dispuse să vorbească cu noi despre ce își doresc pentru copiii lor, de unde își iau modelele, ce NU ar face pentru copiii lor.
Titlul de lucru a devenit „Mame modelând orașul”.
Interesul meu nu e doar o revoltă cetățenească. El pleacă și din dezamăgirea față de mine însămi ca părinte care a făcut compromisuri. De exemplu, acum 2 ani am făcut cu fiul meu o listă cu opțiunile de licee – liceele unde își dorea să intre aveau toate o medie de intrare peste 9.50. Ca să obții la Evaluarea Națională sutimile acelea în plus, trebuie să faci meditații. Eu cred că sistemul acesta al pregătirii paralele e o practică foarte toxică și inechitabilă. Ce crezi că am ales?
_a. m-am ținut de principiile mele, oferindu-i fiului meu o lecție de viață
_b. am plătit meditații, dar am ținut degetele încrucișate la spate, ca să nu se pună
_c. am pornit o campanie împotriva meditațiilor, am mobilizat un număr impresionant de mame și profesoare și împreună am pus capăt acestei practici
2. Cum a decurs perioada de cercetare pentru acest text? Cum ai structurat-o?
S.D.: După interviurile din vară am început să colectez subiecte și dialoguri de pe grupurile de mame și articole. Am simțit că vreau să scriu, nu despre experiența subiectivă a maternității, ci despre experiența mamă-cetățean, de părinte-jucător al unui joc pe care îl joci în beneficiul copilului. Și pentru asta era nevoie de cineva care să vadă traseul părinților „de deasupra”.
Primăvara asta l-am cooptat în proiect pe Vlad Alexe, sociolog care studiază ritmurile urbane. I-am povestit ce mă preocupă și i-am arătat fragmente din interviurile luate. Acolo documentarea mea a explodat. Vlad a făcut o listă de perspective și concepte care m-au făcut să plâng. Îmi doresc să surprind acest contrast între experiența subiectivă în care probabil simți că problema e la tine și privirea de deasupra care spune „acesta e jocul”. După întâlnirea cu Vlad, titlul de lucru a devenit „School run” – o expresie căreia nu i-am găsit un echivalent perfect în românește
Vlad a venit și cu ideea orașului ca labirint și cu propuneri pentru modalități de a interacționa cu publicul.
Am stat mult online, pe grupuri de părinți. Am observat de câteva luni că, atunci când cineva cere un sfat, apar tot mai des în comentarii persoane care au pus aceeași întrebare unui AI și apoi pun răspunsul în comentarii. Răspunsurile par întotdeauna foarte raționale și e greu să spui ceva mai convingător.
Așa că am dialogat și eu când cu ChatGPT, când cu Gemini și Thaura pe tema „care e cea mai bună strategie de parenting la Cluj Napoca”, pe baza materialului disponibil online – grupuri de social media, articole, comunicări ale autorităților (primărie, inspectorat, poliție). Cu acest input, output-ul a fost vocea unui oraș capitalist, smart, gata să îți spună, pe un ton politicos: „dacă nu te descurci, poți oricând să pleci de aici. Există locuri mai puțin competitive, unde te-ai descurca mai bine.”
Am recunoscut inflexiuni ale aceste voci la propriul meu copil și la adolescenți pe care i-am întâlnit – tineri de 14 ani care își văd deja viața în termenii unui CV de construit și timpul ca pe o resursă de investit. Și ei folosesc Inteligența Artificială ca pe un consilier de carieră. Am văzut în școala unde lucram primăvara asta că până și elevii de clasa a 5-a folosesc răspunsurile AI disponibile la orice căutare, nu se mai uită la alte rezultate, e un mic sfătuitor de buzunar, în care au mare încredere.
3. Povestește-ne despre cum a fost pentru tine experiența atelierului alături de părinți. Ce ai urmărit? Cum ai gândit structura atelierului? Care sunt rezultatele?
S.D.: Pe când am ajuns la atelierul cu părinți, mi-era clar că sunt două linii foarte importante pe care se desfășoară jocul: timpul – ca resursă personală limitată și spațiul – orașul, ca resursă comună, limitată, de la care ne dorim lucruri diferite în același timp. Speram și ca, la finalul atelierului, participantele să fie de acord să preiau din textele lor.
Pentru că Mihai Păcurar urma să faciliteze două dintre ateliere despre conlocuire care îl preocupă de mult, am ales să structurez atelierele mele în jurul temei timpului.
O parte dintre ateliere s-au desfășurat joia, la QUB, în sediul Bibliotecii Județene, programat în așa fel încât să fie în paralel cu un atelier pentru copii, cealaltă parte la Reactor.
Am fost surprinsă și ne-surprinsă de faptul că la atelier am fost doar mame. Și de faptul că e foarte dificil să fim toate în același loc, în același timp. Principala provocare pentru structura pe care o gândisem a fost să mă adaptez la câte suntem în sală la fiecare ședință.
Am urmărit să am „relatări din labirintul orașului” pe voci diferite, din perspective diferite și să obțin asta oferind un spațiu în care folosim scrisul ca instrument de auto-explorare.
Lucrul care m-a suprins cel mai tare, când am făcut un fel de time-line ar maternității a fost că uitasem de o experiență împărtășită – pandemia. Am realizat în acea ședință că suntem în încăpere reprezentante ale unor poziții opuse care s-au născut atunci. Am impresia că tot atunci s-a născut și un nou fel de însingurare – am migrat în online și nu ne-am mai întors de tot.
4. Ce s-a modificat în această perioadă în raport cu ce ți-ai propus tu inițial și ce a apărut în cercetare, în interviuri sau în ateliere?
S.D.: Nu cred că s-a modificat, doar a devenit foarte complex și foarte stufos. Și sunt în punctul în care ar trebui să renunț la ceva. Renunțarea e cu atât mai dificilă cu cât mă simt datoare să includ toate perspectivele din toate aceste întâlniri.
În momentul în care scriu am întinse pe parchet zeci de bilete și bilețele cu bucăți de text. Nu sunt pregătită să îți spun ce am păstrat, pentru că încă nu am eliminat nimic.
5. Spune-ne câteva cuvinte despre text și despre lectura din iulie. De ce opțiunea de a lucra cu amatori și nu cu actori profesioniști?
S.D.: Pentru mine miza lecturii e să testez mai multe piste: variante diferite de interacțiune cu publicul și registre diferite pentru poveste.
Lectura e parte din atelierele de dezvoltare a textului împreună cu comunitatea cu care și despre care vreau să vorbesc.
Am propus această abordare pentru că astfel participanții la ateliere vor putea să cunoască Reactorul prin oameni și metode de lucru. Iar eu să văd de aproape reacțiile celor cărora mă adresez.
Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Proiect realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.