În luna aprilie, vă prezentăm o nouă premieră la Reactor – spectacolul „Orașul comoară”, bazat pe textul scris de dramaturga Petro Ionescu și regizat de David Schwartz. Textul a fost elaborat în urma unei documentări care a vizat dezvoltarea urbană și dinamicile din oraș și care a avut loc anul trecut. În așteptarea premierei, vă lăsăm acest interviu cu regizorul spectacolului.
În spectacolele tale anterioare ai abordat teme legate de capitalism, inegalitate și efectele sociale ale tranziției postsocialiste. Cum se încadrează spectacolul despre Cluj și gentrificare în această direcție?
Spectacolul se încadrează într-adevăr în preocupările mele mai ample, legate de procese economico-politice și de cum putem reprezenta scenic relațiile de proprietate și impactul logicii profitului economic asupra vieții de zi cu zi. Și, mai ales, cum și dacă aceste procese pot fi reprezentate cu umor. Mi-am propus ca în următorii ani să mă ocup extensiv și exclusiv de reprezentarea teatrală a trei subiecte majore, absente din majoritatea producțiilor teatrale, inclusiv din cele asumat politice: bani, muncă, proprietate.
În procesul de documentare și lucru pentru acest spectacol, ce teme sau conflicte au devenit mai complexe sau mai importante decât păreau la început? Au existat descoperiri care ți-au schimbat perspectiva?
Procesul de cercetare a început cu subiectul pieței imobiliare în general și a virat la un moment dat spre o temă poate mai largă, dar care mi se pare urgentă și stringentă pentru orașele mari, în așa-zisă dezvoltare: privatizarea spațiului public. Acest proces prin care, treptat și aproape fără opoziție, ba chiar cu complicitatea și în aplauzele majorității locuitorilor, spațiile publice – parcuri, spații de agrement, spații de joacă, locuințe publice, spații culturale etc. – dispar și lasă loc parcărilor, clădirilor private, mall-urilor, parcurilor de distracție contra-cost.
Dezvoltarea accelerată a Clujului e adesea văzută ca un succes economic, dar voi alegeți să vorbiți și despre partea invizibilă a acestui proces. Ce anume crezi că lipsește din discursul public despre „dezvoltarea” orașului, sau care sunt tensiunile acestui discurs?
S-a scris mult despre faptul că dezvoltarea urbană accelerată produce în primul rând inegalitate. Pur și simplu, pe măsură ce orașul devine mai atrăgător, el devine mai scump, ca atare mai inaccesibil pentru tot mai mulți locuitori. Practic, în procesul de „dezvoltare” și „civilizare”, categorii întregi de oameni sunt aruncate la periferie sau în afara orașului, uneori prin violență directă și vizibilă (evacuări, relocări forțate etc.), alteori printr-o violență mai subtilă – pur și simplu nu își mai permit prețul chiriei, întreținerii sau costul vieții în oraș. Și aici există o tensiune inerentă – se creează un mediu de concurență acerbă între clase și subclase muncitoare, în care cei care „rezistă” îi disprețuiesc profund și atacă pe cei „necivilizați”, „neadaptați”, care nu-și permit să locuiască în orașul devenit „de cinci stele”. Problema e că o bună parte din cei care astăzi se bucură că scapă de „săracii” și „necivilizații” orașului va fi nevoită, într-un viitor oarecare, să se mute la rândul ei, pentru că „dezvoltarea” de acest tip, făcută în interes pur economic, implică scumpire și excludere perpetuă.
Cum percepi relația dintre autorități, investitori imobiliari și locuitorii orașului?
Cred că este foarte elocventă dezbaterea pe care o includem în spectacol, care este adaptată aproape verbatim dintr-o discuție publică reală, ce a avut loc în primărie (despre aprobarea PUZ pentru construirea pe o fostă platformă industrială a celui mai mare mall din România). Aici vedem cum, sub masca aparentei „democrații participative”, a dezbaterii în spiritul „cetății”, se ascunde o complicitate evidentă între autoritățile locale (primărie) și investitorul privat care construiește mall-ul. Acest episod este foarte semnificativ pentru orientarea generală – un oraș care face tot ce poate să fie pe placul investitorilor imobiliari, prins într-un carusel al „dezvoltării” (imobiliare) continue, în care interesele private (profitul economic) trec de multe ori înaintea intereselor publice (spațiu verde, reducerea poluării, dimensiune socială etc.). Cred că sunt două lucruri specifice Clujului, care îl fac oarecum unic în România. Primul este tocmai simularea dezbaterii. Primăria manifestă un interes deosebit în a afirma permanent deschiderea spre cetățeni, participativitatea, democrația. Chiar în timp ce, în practică, le strivește. Este un soi de newspeak foarte diferit de ce se practică în alte orașe, unde deciziile sunt oarecum mai opace și primarii / primăriile nu au pretenția transparenței și incluziunii. În sfârșit, în directă legătură cu aspectul de mai sus, Clujul este atrăgător pentru investitori, pentru piața imobiliară, tocmai pentru că vinde această imagine de oraș în care se pot câștiga bani, dar se poate și trăi bine. Tocmai faptul că primăria este atât de predictibilă în decizii și afirmă atât de răspicat și simultan orientarea spre oameni și deschiderea spre business, dă credibilitate în fața investitorilor. E un paradox și un joc foarte delicat și pervers.
Cum a influențat procesul de lucru — întâlnirile cu echipa, discuțiile, poate chiar tensiunile creative — forma finală a spectacolului? Ce decizii importante ați luat împreună?
Cred că întâlnirile au fost foarte fertile. Pe de-o parte propunerea de spațiu scenic, mișcarea scenică și spațiul sonor cred că servesc foarte bine materializarea / concretizarea temelor de mai sus. Pe de altă parte, cred că performerii au avut o contribuție mai mare decât la un spectacol obișnuit datorită componentei de standup pe care o conține textul. Aici fiecare a adaptat glumele scrise inițial de dramaturgă, a venit cu o propunere de personaj și de lectură a unei perspective asupra orașului. Pentru mine a fost foarte interesant, venind din afara Clujului, să văd cum se raportează fiecare membră sau membru al echipei la „orașul-comoară”. Și sper că se găsește în spectacol ceva din perspectivele și opiniile, destul de diverse, ale echipei.
Care sunt, pentru tine, mizele politice și sociale cele mai importante ale acestui spectacol? Ce îți dorești să pună în mișcare sau să deschidă ca discuție?
Mi-aș dori să stârnească un proces de (auto)reflecție și să stârnească discuții și întrebări pornind de la contextul descris mai sus: care e relația între dezvoltare și distrugere? Al cui e spațiul public și în ce fel de orașe vom trăi, dacă totul se privatizează și monetizează? Cum putem face să ne opunem mimării actului democratic și acestei cârdășii între instituții publice și investitori privați? Ce putem face ca logica ecologică, logica socială, în ultimă instanță reproducerea unei vieți de calitate pentru cât mai mulți oameni să nu sucombe în fața logicii profitului financiar?
Privind Clujul ca pe un „personaj” al spectacolului, cum l-ai descrie? Ce tip de oraș este astăzi și ce viitor vezi pentru el, în logica dezvoltării actuale?
Eu provin din București și am revenit să lucrez în Cluj o dată la câțiva ani, din 2012 încoace. Și pe măsură ce trece timpul, văd cum orașul începe să capete toate defectele Bucureștiului, dar fără calitățile acestuia din urmă. Prețurile au crescut enorm, traficul a devenit de nesuportat, oamenii sunt tot mai nepoliticoși și irascibili, poluarea e în creștere și aerul a devenit irespirabil, în special la orele de vârf. În același timp, calitatea și varietatea serviciilor, de la parcuri la locurile de luat masa și până la oferta culturală, sunt destul de reduse, pentru un oraș de asemenea dimensiuni. Numărul de mall-uri din Cluj îl va depăși pe cel al teatrelor publice. Și asta cred că spune multe. Cu toate astea, există tensiunea de care vorbeam mai devreme – nu toată lumea observă sau e deranjată de aceste probleme. Unii oameni sunt foarte critici. Dar mulți pare că se simt bine și sunt chiar mândri de această „dezvoltare”. Însă nu m-aș arunca să prezic viitorul, cred că lucrurile sunt în continuă transformare și o pot lua, încă, în orice direcție. De-asta cred că are sens și spectacolul nostru.
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.