În luna aprilie, vă prezentăm o nouă premieră la Reactor – spectacolul „Orașul comoară”, bazat pe textul scris de dramaturga Petro Ionescu și regizat de David Schwartz. Textul a fost elaborat în urma unei documentări care a vizat dezvoltarea urbană și dinamicile din oraș și care a avut loc anul trecut. În așteptarea premierei, am rugat-o pe Petro să ne povestească mai multe despre cum a decurs lucrul la acest text.
Când am început cercetarea pentru acest spectacol, alături de sociologul George Zamfir, am știut că sunt foarte multe elemente pe care nu le pot înțelege până la capăt. Iar asta se întâmplă pentru că nu am studii de arhitectură, urbanism, economie și sociologie ca să pot cuprinde întregul a ceea ce înseamnă dezvoltarea pieței imobiliare din Cluj. De aceea am avut nevoie de expertiza lui George, ca activist și cercetător pe teme de locuire și dezvoltare urbană, să-mi „traducă” anumite informații și să mă apropie de un limbaj care nu îmi era mereu accesibil. Documentarea a avut mai multe etape, dar ce mi s-a părut cel mai complex sau mai important a fost să înțeleg mai bine cum se iau deciziile și ce interese sunt atunci când se construiește ceva mare în oraș, ceva cu impact. Pe lângă asta, am urmărit, mai ales în interviurile pe care le-am luat, să văd perspective ale locuitorilor de diferite vârste și din categorii sociale diferite asupra orașului, pentru că m-a interesat să văd cum s-a transformat orașul de-a lungul timpului prin ochii celor care locuiesc aici. Textul a cunoscut mai multe faze și oricât aș fi vrut să pun acolo cât mai mult din ce am adunat în faza de cercetare, a fost imposibil să concentrez într-un text de teatru unele informații. De exemplu, am consultat statistici despre cum a evoluat numărul de proprietăți și de proprietari în ultimii 30 de ani, dar e ceva ce nu am știut, poate, să transform în material dramaturgic sau doar am prioritizat alt tip de informație.
În noiembrie 2024, am avut un spectacol-lectură cu o variantă a textului Orașul comoară, mult diferită de cea de spectacol. Chiar și înainte de lectură, m-am temut că textul e prea lung, prea stufos, cu prea multe convenții, dar am vrut să testăm la public și formula asta. Cele mai mari emoții le-am avut cu scena dezbaterii care era atunci o halcă, cea mai lungă scenă, deși am redus-o la jumătate față de ce aveam inițial, și cea mai încărcată de informații nu tocmai ușor de înțeles. Dar a ajutat cu siguranță să vedem o primă reacție a publicului. Am organizat și un framework după lectură și au venit câțiva dintre spectatorii care erau destul de familiarizați cu punctele atinse în spectacol. Ce mi s-a părut interesant atunci a fost că textul a devenit de fapt un prilej de dezbatere despre cum se poziționează fiecare în raport cu orașul. Pe lângă asta, țin minte că mai mulți oameni au apreciat umorul și faptul că o temă ca asta a fost dusă și înspre un tip de comic.
Asta a fost o miză de la început, să fac accesibile niște informații mai tehnice și prin umor, dar și pentru că am vrut să evit tratarea acestei teme într-un mod foarte serios și sumbru, având în vedere cât de mare e potențialul să fie așa. În discuțiile cu David (regizorul spectacolului) de după lectură, am hotărât să restrângem convențiile și implicit direcțiile în care mergea textul inițial, iar partea de comedie era cea care ne interesa pe amândoi. Încă din timpul cercetării, am tot tatonat zona de stand-up, tocmai pentru că mi se părea că e un cadru bun și permisiv pentru a plasa păreri foarte diferite: critice, controversate, favorabile, edgy, naive. Am tot speculat din ce tip de conflict poate să apară și umorul spontan, alteori mai cinic sau mai dark. Mai mult, am observat că există deja o cultură a stand-up-ului în România și că există comedianți buni care livrează și un conținut politic, social.
Între cei care apară progresul și dezvoltarea Clujului și cei care se opun și semnalează neregulile există, pe de o parte, evidente atitudini de nepăsare sau de mândrie, iar pe de altă parte motive de îngrijorare/întristare. Ele se văd la o plimbare dinspre centru înspre piața Mihai Viteazul sau dinspre gară înspre centru – sărăcia și neputința (materială și financiară) conviețuiesc cu privilegiul și aerul civilizat occidental al Clujului. Actorii cu putere de decizie și cu influență în acest oraș observă aceste lucruri și acționează, iar oricât de expirată ar fi această comparație, senzația că suntem într-un joc de Monopoly e tot mai accentuată. Sunt(em) tot mai mulți oameni în afara jocului, așa că mi-aș dori ca acest spectacol să aibă și acest efect de indignare. Nicio șansă să aibă același impact ca textul Indignez-vous! al lui Stéphane Hessel, dar cred/sper că supralicitarea oricărui metru pătrat e un motiv mai mult decât suficient de exasperare și de stârnire a furiei celor care locuiesc aici și au venituri (foarte) mici și medii. Dreptul la oraș, dreptul la locuire și la o locuință adecvată pentru orice persoană sunt drepturi fundamentale, iar respectarea lor ar arăta, cu siguranță, mai multă civilizație și prosperitate decât încă un mall în oraș.
După prima mea colaborare cu David Schwartz, în 2017, când am făcut spectacolul Miracolul de la Cluj și am documentat jocul piramidal Caritas, din anii ’90, mi se pare că lucrurile s-au înrăutățit și că nici pandemia nu ne-a învățat mare lucru în raport cu nevoile de bază, având în vedere scumpirile astea exagerate, ca prin „minune”. Din păcate, am rămas tot în zona asta a magicului, dar nu în sensul bun. După șapte ani, vorbim despre orașul comoară și alte denumiri hiperbolizate ale Clujului – un fel de insulă a țării, în care se poate justifica orice în numele dezvoltării și al bunăstării unei categorii de oameni.
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.