Luna februarie aduce o nouă premieră la Reactor, spectacolul Wonders of Transylvania, creat în cadrul proiectului „Fágáș. Perspective multiculturale – consolidarea antreprenoriatului cultural din Cluj-Napoca în context interetnic româno-maghiar”. Spectacolul e o coproducție Reactor-Váróterem Projekt, care pune în discuție conviețuirea celor două comunități într-un context ficțional, dar autoreferențial. Dramaturgia aparține colegei noastre Alexa Băcanu împreună cu Martin Boross, cel care semnează și regia. Martin Boross este regizor și fondator al companiei Stereo Akt din Budapesta. Mai multe despre acest proiect aflați în răspunsurile de mai jos.
Ce te interesează atunci când începi să lucrezi la un spectacol? Ce anume cercetezi? Există ceva ce te preocupă în perioada asta în ceea ce privește munca ta de regizor?
Martin Boross: De cele mai multe ori fac spectacole cu teme sociale, cu problematici ale comunității, care sunt bazate pe o documentare. În cazurile astea e important să găsesc mai ales o conexiune personală, pentru că poate aduce o abordare emoțională, în afară de cea de conținut, rațională. Pentru mine e foarte important ca un spectacol, chiar dacă e politic, să nu înstrăineze. Ba dimpotrivă, ar trebui să caute moduri prin care toată lumea din public să simtă că e parte din acea problemă.
Întotdeauna lucrez pe metoda devised. Investigăm împreună, adunăm povești și apoi ne confruntăm noi înșine cu ele, experimentând prin forme teatrale. Fiecare spectacol trebuie să își găsească propriul limbaj. Cea mai mare provocare pentru mine acum e că nu știu publicul Reactor, în timp ce avem o nevoie mare de a crea conținut relevant atât pentru români, cât și pentru maghiari, oameni din Cluj, dar și pentru alții, non-locali.
Care a fost contextul cercetării tale artistice pentru textul Wonders of Transylvania? (idei inițiale, etapa de laborator, perioada de cercetare individuală, dar și cu echipa)
Alexa Băcanu: A fost un proces mai lung decât de obicei pentru mine, am avut mai multe întâlniri de lucru cu echipa în care am discutat despre temele pe care ni le-am propus, am adunat povești și am improvizat pe marginea lor. Ca muncă individuală, în schimb, a fost mult mai puțină decât de obicei, am lucrat aproape cot la cot cu Martin la documentare și dramaturgie, de la stabilirea conceptului inițial, la selectarea poveștilor, structură, personaje etc. Și având în vedere tema spectacolului, e de înțeles probabil de ce am preferat să adunăm cât mai multe perspective. Cred că tot discutând despre românii și maghiarii din Transilvania, am ajuns la ideea că par să fie două țări paralele, cu istorii și eroi diferiți, cu nume de locuri diferite, care coexistă dar sunt inconștiente una de cealaltă. Sau una e inconștientă de cealaltă. Și de aici ideea de fun fair – sau carnaval unde sunt expuse diferite „minuni” locale, în care se încearcă aducerea împreună a celor două lumi paralele. Și peste asta a venit stratul de mockumentary, care ne permite un plus de distanță – ce-ar fi dacă ne-am uita din afară la oamenii care încearcă să realizeze acest carnaval și am putea să vedem unde le e greu, unde se întâlnesc și unde nu, dacă reușesc sau nu?
Cum ai gândit procesul de lucru/repetițiile la spectacol, având în vedere că e un spectacol trilingv?
Martin Boross: Din fericire, toată lumea vorbește engleza bine, deci comunicarea e ușoară în timpul repetițiilor. Alexa scrie totul în engleză ca prim draft, inclusiv scenele care vor fi ulterior în română sau maghiară. Din punctul de vedere al producției, e un pic mai complicat decât de obicei să jonglezi cu trei limbi, dar simt că rezultatul final va fi destul de familiar, pentru că în Cluj e o comunitate destul de internațională.
Cum a fost abordată tema asta a interetnicității în spectacol? În ce moduri v-ați apropiat de ea?
Martin Boross: Ipoteza noastră a fost că nu începem de la existența unui conflict interetnic, ci de la simplul fapt că românii și maghiarii trăiesc de cele mai multe ori în realități paralele și că amestecul este relativ rar – putem observa asta și în învățământul superior, la locul de muncă, în cultură, în politică, în relațiile de familie. Prin povestea mockumentary-ului nostru, creăm o realitate ficțională unde există un eveniment politic exagerat: referendumul pentru autonomia Ținutului Secuiesc se strecoară în viața de zi cu zi a unui grup de teatru și acești intelectuali luminați sunt forțați să se confrunte cu traume și tensiuni transgeneraționale.
Cum credeți că va fi receptat spectacolul sau mesajul textului?
Alexa Băcanu: Mereu mi-e frică să nu fiu înțeleasă greșit și asta e valabil și acum. Pentru că vorbim de o temă sensibilă pentru multă lume, frica asta e acum triplă. Nu știu cum va fi receptat, sper că așa cum l-am intenționat. E un spectacol creat de oameni diverși, cu idei și experiențe de viață diferite și sper să se simtă asta. Am încercat, ca de obicei, să nu dau sentințe, deși evident că sunt tentată și empatizez cu părerile unora dintre personaje mai mult decât ale altora. Dar toată lumea are o voce în spectacol, așa cum e normal și bine să fie.
Ce îți propui de la procesul de lucru la acest proiect? Privești altfel funcția de dramaturg prin lucrul la acest spectacol, fiind un text care ficționalizează poveștile actorilor și actrițelor și se transformă într-un mockumentary?
Alexa Băcanu: Îmi propun să îmi păstrez calmul și să termin :). Evident că vreau ca spectacolul nostru să funcționeze, să aibă sens, să aibă sensul intenționat, să fie corect în reprezentare, să nu transmită mesaje greșite. Inițial, m-am simțit mai relaxată ca dramaturgă, față de atunci când sunt autoare dramatică (adică scriu un text de la zero, chiar dacă bazat pe o cercetare), pentru că o mare parte din material a fost generat împreună cu actorii, lucru pe care de obicei îl fac singură. A fost un moment când mi s-a părut un teritoriu prea sensibil, o confuzie realitate-ficțiune, unde oamenii s-ar putea simți descoperiți sau prost înțeleși. Cred că am depășit momentul marșând foarte mult pe ficțiune grosolană, aș zice, dar păstrând esențialul, atitudini și păreri – generale, nu doar ale echipei noastre, care e totuși un grup privilegiat, educat, deschis la minte. De fapt, cred că pariul a fost să vedem care e punctul în care acest grup luminat se transformă în purtător de mesaj pentru opinia publică. Cât de mult ne ia să cădem înapoi în preconcepții și generalizări simpliste și confortabile, mai ales când sunt înrădăcinate în noi din copilărie prin familie și școală?
Ai lucrat la mai multe spectacole în care folosești acest plan meta-teatral? Care e relația ta cu acest tip de abordare în dramaturgie?
Alexa Băcanu: Da, am mai făcut asta, de la primul text pe care l-am scris în facultate – am ajuns acolo fără să-mi propun. Sunt o postmodernă demodată, e o zonă care se potrivește prea bine cu înclinațiile mele analitice și ironice. Dar de data asta, propunerea de ramă teatru-în-teatru-în-film a venit de la Martin, surpriză! Și dacă nu venea cu propunerea, nu cred că aș fi făcut tot asta, simt nevoia să explorez și zone mai puțin distante, analitice și ironice.
Ai avut multe experiențe în contexte diferite, cu alte companii, în alte țări. Acum e prima dată când lucrezi ca regizor în România. Cum ți se pare până acum? Ce ai descoperit în această colaborare cu echipa artistică?
Martin Boross: E într-adevăr prima dată când regizez în România, dar am mai avut patru spectacole invitate în Cluj (European Freaks, Etiquette, Renewal Painting, Addressless), așa că am ceva experiență cu mediul profesional și cu publicul de aici.
Lăsând laudele la o parte, experiența mea la Reactor de până acum e că toată lumea e muncitoare, actorii sunt deschiși, curioși, curajoși, toată lumea are un simț al responsabilității pentru toată producția. Cunosc mediul teatral independent, pentru că ăsta e și background-ul meu. E grozav să experimentezi cum în infrastructurile mici, modeste, creativitatea, ascultarea reciprocă și dedicarea pot umple multe goluri. Reactor îmi amintește de o companie în care mi-am început cariera în 2009, Artus se numea. Toată lumea strângea, curăța, construia, juca, toată lumea era foarte independentă și toată lumea era creator al fiecărei producții.
În toate producțiile internaționale în care sunt invitat, într-un context străin, sunt de cele mai multe ori un observator și încerc să îmi las preconcepțiile deoparte și să dau voie vocilor locale să vorbească.
Cum arată pentru voi îmbinarea dintre forma spectacolului și conținutul piesei? Ai descoperit lucruri noi prin întâlnirea cu echipa artistică?
Alexa Băcanu: Piesa și spectacolul s-au dezvoltat simultan și simbiotic, deci îmi e greu să le privesc separat. Textul a apărut prin întâlnirea cu toți ceilalți. Nu cred că am descoperit asta acum, dar mi-am reamintit sau mi s-a reconfirmat că sunt avantaje atât în munca singuratică, cât și în cea de echipă, cel puțin pentru mine. Îmi place și am nevoie de un răgaz în care să îmi întorc ideile pe toate părțile de una singură, dar mă ajută mult și lucrul pe text la scenă, mai ales într-un spectacol ca Wonders of Transylvania, unde încercăm să găsim o naturalețe de care m-am ferit de multe ori în piesele mele.
Martin Boross: Cred că cea mai bună ficțiune e adesea cea foarte aproape de realitate, într-un fel sau altul. De data asta, am hotărât să avem un cadru foarte familiar: o companie de teatru interetnică. Va fi multă dualitate în forma piesei: compania ficțională încercând să ducă un plan mare și ambițios într-o sală mică de repetiții; un cadru contemporan, realist cu aluzii la un misticism gen Dracula; discuții despre lucruri reale uneori cu înțelesuri abstracte și încercarea de a nu vorbi despre elefantul din cameră care în cele din urmă explodează.