Ca de obicei, pe timpul verii lăsăm loc rezidențelor la Reactor, iar finalul lunii august aduce rezultatul celei de-a șaptea ediții Fresh Start. Echipa formată din 9 rezidenți lucrează de zor la spectacolul „Mă împart la zero” pe care îl vor prezenta pe 30 și 31 august, de la ora 20, la Reactor. Dar până atunci am vrut să vedem cum a fost această perioadă de 2 luni de rezidență și le-am pus câteva întrebări.
Ați început procesul de lucru la acest spectacol într-un context mai special față de cum încep repetițiile la un spectacol în mod obișnuit. Privind acum retrospectiv, cum a fost pentru voi prima etapă de lucru, cu rezidența și atelierele la Reactor?
George Zamfir (Zippo): Cred că atelierele ne-au ajutat să ne apropiem unii de alții. În prima zi, când am ajuns la Reactor, eram toți foarte timizi, nu prea știam ce să vorbim și eram obosiți de la drum. După primele ore de ateliere, eram plini de energie și zâmbeam. Pe lângă asta, cred că ne-au ajutat să ne cunoaștem și artistic: în sesiunile de feedback am văzut cam cum procesează fiecare dintre noi exercițiile propuse. Pentru mine, un alt plus a fost paleta largă de exerciții la care am participat, îmi era foarte dor să mă arunc în exerciții de improvizație sau să intru într-o zonă mai fizică care e destul de departe de mine.
Ramona Gherasim: Într-un fel sau altul, mi s-a părut că eu am început cu stângul acest proces. Îmi aduc aminte și acum cât de speriată și anxioasă eram în prima zi. Cred că pentru mine lucrul cu oameni atât de noi a însemnat o ieșire din zona de confort și de asta toată agitația de la început, în care aveam realmente impresia că nu am ce căuta printre persoane atât de cool. Pe măsură ce a trecut timpul, s-a dizolvat și panica. Acum pot fi cringe într-o mie de feluri față de colegi și nu mai am o grijă atât de apăsătoare. În plus, sunt convinsă că atelierele ne-au ajutat enorm să ne închegăm ca echipă, să fim ceva mai relaxați și să ne dăm seama cam în ce direcție mergem cu acest spectacol.
Hunor Varga: Pentru mine, prima etapă a fost una foarte benefică și importantă. Rareori întâlnești programe de formare la instituții de teatru, mai ales programe care se bazează pe niște metodologii pe care nu prea le întâlnești în școlile din România, asta fiind devised. A fost o inițiere pentru tot ce a urmat după, oarecum. Fiecare om din echipă vine cu un altfel de drum, altă școală, altă disciplină, altă dinamică, alte gusturi teatrale și am avut nevoie ca cineva din afară care să ne unească cât de cât și să ne deschidă ca să putem lucra împreună.
Clara Roman: Consider că atelierele din prima etapă au fost necesare pentru noi ca grup, pentru a ne putea deschide unul față de celălalt și a observa diferențele în modul de lucru al fiecăruia. Prin intermediul workshopurilor cred că am ajuns să ne dăm seama de dinamica particulară a grupului și de raportarea noastră la acest proiect, ceea ce ne-a ajutat în procesul de creație.
Mara Solomon: Atelierele pe care le-am avut la începutul rezidenței au fost surprinzător de distractive. Cred că a fost cel mai bun mod de a ne cunoaște și de a scăpa de inhibiții. 10/10.
P.S. când o să întâlnesc oameni noi, o să îi rog să facem câteva exerciții.
Cum a funcționat lucrul împreună, având în vedere că propunerea era de a lucra cu metode de teatru devised, într-o formulă mai degrabă non-ierarhică? Ce provocări/satisfacții apar și cum se modifică funcțiile voastre?
George Zamfir (Zippo): Ne-am propus să lucrăm, cel puțin la început, într-un mod non-ierarhic și ușor ușor să tranzităm spre ceva mai ierarhic. Cred că mereu a fost loc ca oricine să vină cu propuneri și soluții pe orice domeniu. În general, mi s-a părut că momentele în care eram toți conectați și simțeam încotro ne-am dori să meargă un moment sau altul au fost cele mai satisfăcătoare. Provocările cred că apar în momentele de blocaj sau când avem foarte multe direcții pe care vrem să le urmărim. Am făcut multe improvizații în care a participat toată echipa, inclusiv oamenii din zona conceptuală, ceea ce a fost foarte tare! Cred că e important să se creeze un spațiu în care fiecare se poate exprima artistic, dar uneori e nevoie și de claritate (care cred că vine cu timpul).
Irina Balcu: Lucrul împreună a fost foarte fluid, unde „fluid” are valențe predominant pozitive, dar nu numai. Fluiditatea a însemnat că fiecare membru al echipei artistice a avut un cuvânt de spus în producția spectacolului și produsul finit poartă amprenta fiecăreia și fiecăruia dintre noi. A însemnat, însă, și că ajungeam relativ frecvent la blocaje și la procese de rescriere și refacere a anumitor scene, acolo unde nu reușeam să atingem din prima încercare un discurs colectiv coerent. Adică avem un produs autentic, dar realizat cu mai multă transpirație decât ne-am fi așteptat :))
Ramona Gherasim: În mod evident, rezultatul la care am ajuns este o compilație de idei din mintea fiecăruia dintre noi. Cred că a fost mai dificil să găsim metoda prin care să redăm toate ideile astea unitar și coerent, fără să se bată cap în cap. Simt că a mai fost o încercare și acest sistem ierarhic/non-ierarhic, pentru că nu am sesizat neapărat o tranziție către ierarhic, încercând să păstrăm o responsabilitate împărțită cât mai multă vreme pe parcursul rezidenței. Cel mai frumos totuși e că am contribuit cu toții atât la proces, cât și la ceea ce putem numi produs finit, având șansa să lucrăm cot la cot și cred, sper(!) că ne-am și distrat pe parcursul acestor săptămâni intense. Eu cu siguranță m-am super bucurat și distrat (exceptând în momentele de concentrare și seriozitate, normal!!!).
Hunor Varga: A fost dificil să lucrăm împreună, având în vedere că nu ne cunoșteam și că majoritatea echipei nu avea experiență în metodologia devised. Cea mai mare provocare a fost, cred eu, să hotărâm direcția și stilul produsului nostru artistic, care, într-un final, a ajuns la o formă aproape hibridă, ce mulțumește pe toată lumea. Cât despre funcții, mie mi se pare că nu mai eram doar coregraf; eram un observator extern care venea cu aportul său la tot ceea ce se întâmpla pe scenă și în afara acesteia. Oarecum, am fost puncte de inspirație, puncte de pornire pentru colegii noștri, din care fiecare a construit apoi ceva în „departamentul” său.
Cum se reflectă acest mod de lucru în conținutul spectacolului vostru?
Irina Balcu: Numeroase scene au pornit de la exerciții de improvizație ale actrițelor. Scrierea și ridicarea scenelor a fost de asemenea marcată de propuneri și veto-uri din partea tuturor membrilor echipei. Astfel, spectacolul nostru este un produs de graniță, aflat într-un spațiu liminal al convențiilor – are o temă unitară, coerentă, dar simt că ceea ce am creat împreună este în primul rând un laborator artistic, care a îmbrăcat „haina” spectaculară.
Ileana Zirra: În primul rând, cred că pentru noi e foarte heartwarming să recunoaștem fragmente concrete din exercițiile de scriere pe care le-am făcut împreună, din glumele, discuțiile și improvizațiile pe care le-am clocit înainte să începem să ridicăm efectiv spectacolul. Și asta pentru partea echipei care nu se identifică cu funcția unei actrițe, mi se pare foarte nice și satisfying. Chiar dacă multe s-au pierdut pe parcurs, esența lor rămâne acolo. Aș spune că într-un fel spectacolul înglobează toate urmele de cărbune cu care am desenat o animație și pe care le-am șters când am trecut la frame-ul următor – și asta îmi place destul de mult, chit că mă întreb dacă e ceva ce văd doar eu din interior.
Ce vă doriți/ce așteptați de la întâlnirea cu publicul?
Clara Roman: Mi-aș dori să ne putem bucura de întâlnirea cu publicul, fără să simțim vreo presiune, fără stres și fără să fim dezamăgiți că produsul nu este în cea mai bună formă a lui. Cred că acest proces nu se finalizează cu prezentarea publică, mai degrabă trece într-o altă etapă, iar spectacolul va continua să se dezvolte. Mă aștept la un public deschis, disponibil și înțelegător. Sper să râdem împreună ( poate să ne și emoționăm)