„Miza reală rămâne aceeași: munca, întâlnirile, proiectele în care aleg să cred și care mă dezvoltă mai departe.”
Gala Premiilor Uniter din acest an aduce colegelor noastre de la Reactor trei nominalizări la trei categorii diferite. Am stat de vorbă cu ele, le-am întrebat cum se raportează la această nominalizare și ce așteptări au. Le ținem pumnii!
Continuăm cu cel de-al doilea interviu luat Alexandrei Caras, nominalizată la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar, pentru rolul Mica din spectacolul „Dealul florilor” de Calița Nantu, regia Mark Cristopher Demeter.
- Ce înseamnă pentru tine această nominalizare la Uniter? Cum o simți în raport cu munca ta de până acum?
Alexandra Caras: Pentru mine, nominalizarea asta vine în primul rând cu un sentiment de validare și de recunoștință. Validare pentru un drum care nu a fost mereu clar sau ușor și recunoștință pentru toți oamenii și întâlnirile care m-au format pe parcurs. Am avut ocazia să fac parte dintr-o echipă dedicată și curioasă, cu oameni mișto, implicați și generoși, care au pus suflet în fiecare proiect, genul de echipă care te face să vii cu drag la repetiții.
Și poate de asta o simt ca pe o confirmare că munca depusă până acum e parte dintr-un proces în primul rând colaborativ, cu toate îndoielile și fragilitățile lui. Pentru că au fost și momente de oboseală, de nesiguranță și de întrebări. Dar cred că meseria asta se construiește exact din încăpățânarea de a rămâne acolo și de a merge mai departe, chiar și atunci când nu ai nici o siguranță legată de viitor. Important e să nu te oprești. Restul… se mai aliniază pe parcurs.
- Crezi că se va schimba ceva pentru tine dacă vei câștiga sau dacă nu vei câștiga? Te-ai gândit la un posibil discurs dacă primești premiul?
A.C.: Sincer, nu cred că se schimbă ceva esențial. Adică, sigur, dacă aș câștiga, ar fi o bucurie foarte mare și probabil euforia aia o să mă țină o perioadă. Iar dacă nu, nu simt că se pierde ceva… Miza reală rămâne aceeași: munca, întâlnirile, proiectele în care aleg să cred și care mă dezvoltă mai departe. Premiul e un moment frumos în care te bați singur pe umăr și te simți bine în pielea ta, drumul e mai lung și mai complicat de atât. Poate nu „complicat” e cuvântul sau cel puțin sper, poate „complex” e mai potrivit.
M-am gândit, evident, și la un posibil discurs. Aș vrea să-l țin într-o zonă destul de sinceră și lejeră fără să simt o presiune că trebuie să articulez ceva extraordinar. Mi-ar plăcea să fie mai puțin despre mine și mai mult despre oamenii cu care lucrez și, poate, despre nevoia de a susține mai mult zonele fragile ale teatrului — cum e teatrul independent, care funcționează de multe ori din pasiune și încăpățânare, nu din siguranță. Dar recunosc, există și varianta în care mă emoționez foarte tare și zic doar „mulțumesc…” și cobor repede de pe scenă. Să sperăm că nu e a doua variantă, aș vrea totuși să simt cât de cât acea adrenalină combinată cu panică și emoție.
- Povestește puțin despre rolul pentru care ești nominalizată, dar și despre celălalt personaj pe care îl joci în spectacolul „Dealul Florilor”. Ambele sunt foarte importante pentru parcursul personajului principal. Cum percepi tu funcțiile unui personaj secundar?
A.C.: Mica, personajul pentru care sunt nominalizată, e o bunică din anii 2000. Eu în 2000 aveam 11 ani, deci nu a fost chiar facil să fac saltul ăsta mental. Ce a fost interesant de urmărit la ea e un mix de fragilitate și încăpățânare și un fel al ei de a iubi, uneori mai stângaci. Relația cu nepoata (personajul principal) e specială pentru că, fără să-și dea seama, ea ajunge să fie mai degrabă o mamă decât o bunică. Are genul ăla de atitudine ca și cum ar vrea să repare sau să țină locul a ceva ce lipsește.
Fata Licurici, în schimb, e total altă energie. E o adolescentă îndrăgostită, foarte intensă și foarte directă. N-are deloc filtru, simte totul la maximum și spune fix ce-i trece prin cap, genul ăla de energie care te lovește instant. Pentru mine e foarte fain că le joc pe amândouă, pentru că arată două moduri total diferite de a iubi aceeași persoană, unul mai așezat și unul… fără frână. Mica o ține aproape, vrea s-o protejeze, e genul care ar mai pune un pulover pe tine, chiar dacă tu zici că nu ți-e frig, pe când Fata Licurici vine și dă totul pe față, fără niciun plan, are un curaj puțin inconștient, specific vârstei.
Iar legat de personajele secundare, eu nu le simt deloc „secundare”. De multe ori ele sunt cele care mișcă lucrurile, care apasă niște butoane, care îl fac pe personajul principal să se schimbe. Fără ele, povestea ar rămâne la suprafață.