„Nu aștept vreun premiu, nici nu mă gândesc la asta. (…) Mă bucur că am lucrat cu Leta, care mi-a fost profesoară. Mă bucur că m-am întors acasă cu o listă de notițe legate de regie și dramaturgie și că am învățat ceva.”
Gala Premiilor Uniter din acest an aduce colegelor noastre de la Reactor trei nominalizări la trei categorii diferite. Am stat de vorbă cu ele, le-am întrebat cum se raportează la această nominalizare și ce așteptări au. Le ținem pumnii!
Continuăm cu al treilea și ultimul interviu luat Letei Popescu și Dianei Mihalașcu, nominalizate la categoria Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută, pentru textul „Lalele, păsări și beton”, după texte de Ovidiu Cioclov, Doina Gecse-Borgovan, Katia Nanu, Maria Orban, Oana Paler, Laura Stanciu, Livia Stoica, Dana Voicu.
1.Ce înseamnă pentru tine această nominalizare la Uniter? Cum o simți în raport cu munca ta de până acum?
Diana Mihalașcu: Această nominalizare a fost o surpriză pentru mine. Nu mă așteptam să fiu propusă la UNITER din poziția de dramaturgă, „Lalele, păsări și beton” fiind prima piesă scrisă de mine care se bucură de o astfel de vizibilitate. Obișnuiam să scriu doar pentru mine și nu m-am gândit cu seriozitate la ce înseamnă acest demers. Simt că munca mea, chiar dacă nu este în domeniul în care activez cel mai mult, este luată în considerare. Nu fac teatru pentru premii, dar e plăcut să știi că cineva ți-a observat efortul.
Am scris la invitația Letei și nu știu dacă acesta reprezintă startul unui nou parcurs teatral sau dacă voi mai scrie vreodată. Am luat-o ca pe o joacă, m-am raportat la proces ca la un exercițiu provocator, iar asta m-a ajutat. Nu m-am așezat la masă cu presiunea de a finaliza o piesă sau de a scrie ceva demn de UNITER. Așa cum „jocul e să joci”, scrisul e să scrii. Am scris, am râs, iar acum mă bucur. Nu aștept vreun premiu, nici nu mă gândesc la asta. Mă simt împăcată cu faptul că mi-am făcut datoria față de acest spectacol așa cum am putut eu mai bine. Mă bucur că am lucrat cu Leta, care mi-a fost profesoară. Mă bucur că m-am întors acasă cu o listă de notițe legate de regie și dramaturgie și că am învățat ceva. A aduna informații este cel mai valoros premiu pentru mine.
Leta Popescu: O surpriză. Credeam că LIRDA, un text pe care l-am scris la Comedie va atrage mai mult atenția breslei. Mai ales că e un text mai închegat, dar e adevărat, are o structură (mai) clasică. „Lalele…” e un text scris de mine și de Diana după mulți autori, un text care impune și estetica spectacolului sau mai bine zis un text născut din estetica pe care aveam de gând să o încerc. Nu mi se pare un text bun, mi se pare că spectacolul e reușit în ansamblul lui. E o instalație reușită care împletește și text, și mișcare, și actorie, și scenografie, și concept. E ciudat cum au extras din acest spectacol… textul.
2.Crezi că se va schimba ceva pentru tine dacă vei câștiga sau dacă nu vei câștiga? Te-ai gândit la un posibil discurs dacă primești premiul?
D.M.: Nominalizarea la UNITER mi-a adus mai multă expunere, dar nu cred că va produce o schimbare fundamentală. Fac teatru pentru că asta îmi doresc; fac regie pentru că este singura cale de exprimare artistică pe care o am. Pentru mine, teatrul este o necesitate. Nu am scris acest text având în minte premiile altora. Am realizat spectacole care nu au primit nicio atenție, dar care au exprimat atât de multe idei încât, de fapt, ele m-au „realizat” pe mine. Voi face teatru cu aceeași sinceritate și bucurie ca până acum. Dedicarea, aspirațiile și munca mea nu se vor schimba cu niciun premiu. Este important ca distincțiile să fie doar un efect întâmplător, nu un punct de start. Setea mea este de cunoaștere, nu de recunoaștere. Fac teatru nu ca să demonstrez că pot, ci pentru că nu pot face nimic altceva.
La discurs încă nu m-am gândit. Cel mai probabil îl voi scrie cu o săptămână înainte sau când voi simți nevoia să redactez o serie de gânduri. Cel mai bun discurs pe care l-am ascultat în ultima perioadă a fost cel al lui Wagner Moura: „If trauma can be transmitted across generations, then values can too”. Nu știu ce mai e de spus după o asemenea afirmație. Nu cred într-o rețetă a discursurilor. Într-adevăr, scena reprezintă expunere, atenție. Am multe de afirmat, probabil voi spune ceva, dar există șanse și să nu spun nimic. Cred în corectitudinea față de mine, deci voi vorbi doar dacă voi simți nevoia. Discursurile reprezintă o etapă finală; eu lucrez și am multe de zis ÎN și PRIN munca mea.
L.P.: Nu cred că vom câștiga, și dacă vom câștiga, pentru mine nu se schimbă nimic. Poate pentru Diana că e la început de drum. Oricum nu-i prea pasă nimănui de premiile pe text, e așa o prăpastie între text și regie, oho! Premiul pe text e pretext pentru oamenii din sală să iasă la țigară. Putem dezvolta altă dată, ca să nu fiu doar cinică să pot să am timp să și argumentez. În sfârșit, dacă cineva va trebui să meargă pe scenă, o voi lăsa pe Diana singurică, să o vadă lumea, să o țină minte, pentru că merită.
Și o voi ruga să mulțumească din partea mea Reactorului, spațiul în care m-am simțit creativă pentru că m-am simțit iubită. Un spațiu în care a fi cinstit cu lumea, cu tine, cu arta a fost mereu prioritate. Principiile Reactorului au intrat în mine ca un jurământ de tinerețe. Nu cele politice. Cele umane. Oana și Doru. Ei mi-au pavat calea cu dale de curte și din ele iese, când și când, câte o vietate care mă ține dreaptă.
3. Povestește puțin despre lucrul la textul „Lalele, păsări și beton”, despre experiența de a scrie la patru mâini, dar și despre întregul spectacol. Cum e pentru tine acest tip de dramaturgie și discursul pe care îl livrează textul?
L.P.: Am mai scris la patru mâini, dar de data asta parcă a fost cel mai ușor. Am scris cu Diana din oboseală. Nu mai puteam singură. Am scris cu Diana pentru că Diana a scris la un moment dat un pasaj mai bun decât ale mele. I-am lăsat loc Dianei să scrie mai bine ca mine.
D.M.: A fost o experiență de care nu știu dacă voi mai avea parte în viitorul apropiat. Leta schițase deja primele două acte și mi-a propus să scriu eu următoarea scenă. Mi-am dat seama de la bun început că trebuie să mă adaptez stilului ei de scris, ceea ce a fost cea mai solicitantă cerință din tot parcursul, deși pare paradoxal, a fost mai ușor decât dacă aș fi scris singură. Am încercat inițial să pătrund în atmosfera în care echipa de lucru intrase, gândindu-mă la indicațiile pe care Leta le dăduse actrițelor. Am preluat aspecte ale unei gândiri care se formase în jurul acestui subiect. Mi-am notat încă din primele zile două cuvinte definitorii pe care Leta le rostise în timpul repetițiilor: schimbare și putere. M-a incitat abstractizarea dramaturgică pe care ea o construise deja și am încorporat-o în munca mea.
Cel mai mult m-a ajutat capacitatea mea de a înțelege nevoile unui spectacol. Poate suna straniu, dar am scris gândindu-mă că sunt Leta, Leta din acest spectacol. Reciteam pasajele scrise de ea ca și când ar fi fost ale mele, având în minte următoarea întrebare: „ce din mine a declanșat nevoia de a scrie aceste rânduri? ”. Dimineața veneam la repetiții într-un cadru plin de femei, lucrând la un spectacol despre femei. Actrițele m-au ghidat și ele, fără să știe asta. Mă uitam la ele, la femeile din fața mea, la colegele cu care lucram. Mă întorceam acasă și scriam cu fețele lor în minte, cu poveștile și glumele lor. Am fost ca un burete și m-am extaziat de cât de „plină” eram la final. Am scris căutând în ele, în toate cele care mă înconjurau și am aflat multe despre mine. Da, Leta avea dreptate; este despre schimbare și putere.
Dacă vreți să le susțineți pe Leta și Diana pentru Votul Publicului, le puteți vota în perioada 22-25 mai pe www.uniter.ro.
Aici video-ul de susținere: