Începută în 2025, Grădina Reactor este o inițiativă propusă de Ioana Hogman, ajutată și susținută de Mihai Păcurar, dar și de echipa care s-a alăturat demersului, transformând împreună curtea Reactorului într-un spațiu mai viu și animat și de alte prezențe decât cele umane. Cum a luat naștere acest proiect și ce înseamnă el ne spune Ioana prin răspunsurile la întrebările noastre, dar și Mihai prin câteva gânduri scrise la finalul materialului. Dacă vă doriți să aflați mai multe, urmăriți pagina de Instagram a Grădinii Reactor pentru updates.
1. Povestește mai multe despre ce înseamnă Grădina Reactor. Cum a luat naștere acest proiect pentru tine/voi?
Ioana Hogman: E ceva foarte personal. Cred că a luat naştere în urmă cu foarte mult timp, în multe repetiţii în care trăgeam cu ochiul la curte, la soarele care intra pe lângă jaluzele, la dud. Au fost câţiva ani repetaţi în care m-am întrebat dacă îmi doresc mai degrabă să fiu afară la lumină decât în cutia neagră. Sau cel puțin să jucăm spectacolele cu jaluzele trase, să avem acces la acel spațiu de care ne disociem de dragul spațiului de joc. În textele de teatru pe care le-am scris există aproape în fiecare o referire la plante, la seminţe, la relaţia noastră cu ceea ce numim externalizat natură. Şi am simţit de fiecare dată când am scris lipsa legăturii directe, lipsa gestului. Sau nu știu dacă am simțit o lipsă neapărat, cât instalarea unei nevoi de mai mult, de altfel. Cred că mi-am dorit mult ca aceste referinţe să nu mai fie doar referinţe, să se transforme în realitatea imediată. Apoi a fost această abordare a temei comunităţii anul trecut şi a părut clar din prima ce e de făcut, cel puțin din perspectiva pe care o pot aduce eu, şi anume, o extindere a comunităţii la non-uman.
În procesul de documentare pentru LOC – Parcul central am citit destul de mult despre reintroducerea grădinilor în urban. De altfel, spațiul Clujului are nişte exemple foarte faine în sensul ăsta. Iar în momentul în care am primit de la Reactor această invitație de a mă gândi la tema comunității începusem deja să mă apropii de o altă grădină aici, în Cluj, dar și să urmăresc de la distanță niște proiecte pe care le simțeam foarte valoroase, ca Stația experimentală de cercetare pentru artă și viață, de lângă București. Am proiectat mult imaginea acestei curți verzi, luxuriante, așa cum sunt pozele de pe Instagram cu spații betonate, before and after. Desigur, realitatea spațiului e cu totul alta și ăsta e unul dintre resorturile principale care țin de cum lucrăm acolo, cu spațiul, nu împotriva lui, chiar dacă uneori pare că el lucrează împotriva noastră. Grădinăritul e cel mai bun mod de lucru cu frustrarea și de a ne adapta la ideea că nu e totul despre noi.
2. De ce acest interes pentru grădinărit într-un loc în care se produc spectacole de teatru? Cum se completează cele două?
I.H.: Cred că sunt foarte multe conexiuni între ce se întâmplă în sala de spectacol şi ceea ce se întâmplă în afara ei. În acelaşi timp, eu sunt destul de rezistentă la a aplica filtre performative grădinii, sau poate că le aplic, căci asta mi-e la îndemână, dar o fac cu conştienţa faptului că plantele există şi în lipsa acestor filtre, şi în lipsa nevoilor noastre de conceptualizare şi analizare, de construcţie, de alterare. Ele există şi procesul lor e minunat fără lentilele noastre artistice, fără nevoia de a face altceva din ceea ce e în sine suficient. Sigur că există instrumente artistice care pot facilita crearea unei relaţii cu plantele sau aprofundarea ei, însă observarea atentă, curiozitatea, urmate de acţiuni de grijă/îngrijire nu sunt unelte exclusiv artistice. Pentru mine, în momentul ăsta, este important să învățăm să avem grijă de aceste plante, să acordăm atenție procesului lor, să înțelegem ce plante poate primi acest spațiu, cum îl putem transforma, cum ne transformă procesul pe noi. E foarte important și să mă uit la grădină ca la un context care poate oferi răspunsuri pentru întrebări de natură politică, economică, filosofică etc. dintr-o perspectivă care nu ne e atât de familiară încă. Din punctul ăsta de vedere, pentru mine e un context care chestionează mult relația cu controlul și lipsa lui. Dincolo de asta, mă bucură mâna de oameni care s-a strâns în jurul grădinii, dar și micile procese temporare pe care le observ între plante și oamenii care trec prin curte cu alte treburi. Mă bucură feţele încântate ale colegilor, prezenţa constantă a celor care ne ajută, tot procesul e din ce în mai bogat și mai surprinzător. Sâmbătă, în timp ce lucram în curte, am primit o prăjitură surpriză. Între multe etape de frustrare, așteptare ș.a.m.d., sunt și indiciii că viața își face loc.
3. Cum arată o sesiune de grădinărit? La ce ar trebui să se aștepte oamenii și cum se pot implica?
I.H.: O sesiune de grădinărit arată fix ca orice sesiune de grădinărit, minus sapa, grebla și alte cele. Cred că există această așteptare în raport cu ideea de grădină, la un spațiu mare, la straturi, la, exact cum ziceam mai sus, verde luxuriant. Ei bine, noi avem la dispoziție o curte mică, cu dale, cu o dubă care intră și iese, cu un flux de spectatori care intră și ies, cu o echipă care lucrează acolo zi de zi. În curte locuiește deja un dud matur care umbrește mare parte din curte (ce bine!). Vara este fie umbră, fie prăjeală. Locuiește și o iederă foarte viguroasă. Așadar, mult din grădinăritul nostru este despre a lucra cu aceste condiționări, cu aceste date. Ele, împreună cu lipsa noastră de experiență (cel puțin a unora dintre noi), cer multă răbdare, dorință de lucru cu frustrarea, experimente, și un consens colectiv că ideea comună de grădină trebuie extinsă. Pentru mine e un proces extraordinar să învăț despre plantele care deja există în curte, cele care cresc oriunde, între dale, prin crăpăturile de pereți, plantele pe care le numim în mod general buruieni pentru că nu subscriu unor criterii și nevoi umane, dar care în particularitatea lor sunt oricum minunate. În spatele mesei de bilete și lângă scări crește cymbalaria muralis. Între dale crește rocoina (am tot povestit despre ea pe instagram) și busuiocul dracului (nu știu de ce al lui, nu știu dacă el face în mod special ceva cu el). Am și plantat maci între dale. Au ieșit doi sau trei, mare sărbătoare! Le-am tot făcut gărduleț din dale și am sperat să nu îi calce nimeni. Deci cam despre asta e. Se poate implica oricine, cât timp e dispus să se murdărească și să aibă răbdare.
Dincolo de grădinărit per se, încercăm să ne întâlnim în jurul grădinii și pentru povești, mâncare, învățare reciprocă, filme etc. Anul acesta vom avea și sărbătoarea dudului, pe lângă altele. Dudul merită să fie sărbătorit, dincolo de scena dedicată lui din spectacolul Orizontul evenimentelor, în care Oana îi suflă în lumânare. Cam ăsta e proiectul pentru viitorul apropiat. Să ne adunăm în jurul grădinii și să vedem ce se creează de acolo mai departe.
4. Care e relația cu viitorul în raport cu această activitate? Ce fel de discurs aduce despre viitor și despre conexiunea cu natura/ plantele/insectele și locul omului printre acestea?
I.H.: Din nou, cred că e foarte puțin despre discurs aici. Sau eu îmi doresc să fie mai puțin despre discurs pentru că simt că există deja foarte mult discurs în societate. Aș vrea ca grădina asta să fie o invitație, una pe termen lung, un angajament, un loc de învățare, un loc de întâlnire. Și am încredere foarte mare că dacă lucrurile se întâmplă la nivel de relație și acțiune, discursul e fie implicit, fie nenecesar, fie vine doar cu o intenție de aprofundare sau arhivare. Nici nu cred că grădina asta ar trebui privită ca nu știu ce proiect artistic special. Nu e. Cred că grădinile fac parte mai degrabă din textura normală a lucrurilor, o textură spre care sper să ne întoarcem cât mai mulți, indiferent dacă asta înseamnă un teren larg de cultivare sau o atenție mai mare spre plantele din jur. Sigur, cred că e folositor din când în când să existe o chestionare a filtrelor prin care privim lucrurile, iar grădinile nu fac excepție. Uite, citesc de ceva vreme The Dawn of Everything: A New History of Humanity de David Graeber și David Wengrow. Deși grădinile nu sunt subiectul principal aici, cartea construiește indirect și o istorie fragmentară a grădinilor, mai ales prin prisma apariției agriculturii, dar și a existenței lor în afara acesteia. În Orwell’s Roses Rebecca Solnit atinge la rândul ei niște teme cruciale vizavi de romantizarea grădinilor și divorțarea lor de spectrul politic care e, de fapt, foarte prezent. Deci ce zic eu, poate că e nevoie de discurs. Dar nu cred că ar trebui să primeze. La începutul verii trecute, când grădina abia începea să capete niște forme concrete, cineva, nu știm cine, a pus o salată în zona din care am scos dale. A rezistat foarte puțin, maxim o săptămână, după care s-a topit în sol. Cred că se poate construi o teză întreagă doar pornind de la acest gest. Dar care ar fi sensul ei?
Și totuși, pentru că la un moment dat a fost nevoie să mă gândesc la un concept, m-am gândit la ideea de insinuare, inspirată de aceste plante care se insinuează din crăpături și dintre dale, și gândindu-mă că ăsta e un procedeu aplicabil unei relații, că e subtil, gradual, cu foarte multe straturi, etape și tranziții de procesat. De asta zic, din nou, că grădina e o invitație și un angajament, și, mai ales, foarte mult lucru în concret. Discursul, dacă există, țese pe structura relației, nu în afara ei. 
Mihai Păcurar
Înainte de toate, cred că fac acest exercițiu/joc aproape tot timpul, în orice loc mă găsesc, fie că e un spațiu public sau privat, interior sau exterior, mă găsesc imaginându-mi spații de locuire și mai nou grădini. Cred că spații de locuire e puțin spus. Din nevoia de a mă reconecta la oamenii din jur, de a găsi puncte comune de sprijin, de confort, de tihnă, imaginez spații pe care să le împărțim, în care să ne găsim simultan intimitatea și vibe-ul comun. Cred că în ultimii ani plantele au căpătat un loc tot mai palpabil în viața mea și încep să le introduc în toate aceste proiecții, și să le observ, să le înțeleg prezența în toate spațiile concrete din jur. Ideea de a porni grădina la Reactor a fost a Ioanei, eu doar m-am bucurat de ea și am ajutat. Cu toate astea, eu desfășor de câțiva ani un proiect de grădinărit într-o altă locație, unde am învățat mai degrabă să las plantele acolo unde sunt decât să le cresc ordonat. Cel puțin încerc, am și omorât/strămutat multe plante-buruieni, ca să pot crește plante-acceptate/folositoare. Dar în timp, procesul ăsta m-a ajutat să dezvolt relații susținute cu anumite plante, să le recunosc locul, ciclurile, nevoile. Și cred că ceva din ritualul ăsta am adus și la Reactor – mă bucur foarte mult când vin și văd cum o plantă a crescut, a început să înflorească sau să dea fructe, cum cineva (Cătă, probabil) a mai legat o tulpină de zmeură pentru că începuse să atârne periculos în afară, că altcineva mănâncă câte o frunză de măcriș de câte ori trece pe lângă el, sau că altcineva a învățat că plantele de Kale au un ciclu de viață de 2 ani și că e bine să le lăsăm să înflorească în al doilea an.
Îmi e greu să mă mai gândesc la spații de locuire fără să mă gândesc la plante. Și nu pentru că au vreun rol decorativ sau pentru că aduc „viață” într-un spațiu prea mineralizat. Cred că prezența plantelor în spațiile în care locuim sau în care lucrăm ne activează un soi de prezență, de atenție la un alt fel de timp, la care nu avem acces în mod normal. Și la un tip de grijă care se revelează, care se activează în relație cu ele.
Acest tip e practică îmi e foarte familiară. Am lucrat în grădină încă de acasă, din copilărie. Apoi m-am înstrăinat de ea o perioadă destul de lungă, iar acum, când s-a ivit ocazia să o reiau, am făcut-o treptat, fără să realizez că o fac și fără să realizez că am nevoie de ea. Dar punând cap la cap aceste nevoi cu preocupările mele tot mai prezente legate de felul în care locuim în oraș, de felul în care îl împărțim și îl folosim, de felul în care ne delimităm de restul ființelor care locuiesc aici, încep să construiesc o imagine tot mai clară a nevoilor mele de explorare, care se îndreaptă tot mai clar spre acest teritoriu interspecii care vine deopotrivă cu fascinația mecanismelor naturale și cu nevoia concretă de a contribui la un spațiu conceptual comun care ține de relația tuturor participanților în ecosistem.