Vara aceasta am lucrat la primele producții cont.rar, în cadrul proiectului „În dialog”, implementat de Reactor, cu scopul de a coagula un nou grup de tineri artiști emergenți. Două creații devised, cu două echipe artistice care abordează teme curajoase și relevante pentru societatea de azi, au premiera în luna septembrie la Cluj-Napoca.
La al doilea spectacol, Cine eram când voiam să fiu, se lucrează de zor ca să iasă la public în 26 și 27 septembrie. Am stat de vorbă cu Ioana Toloargă, care semnează regia și dramaturgia spectacolului pentru a afla mai multe despre acest proiect.
Ați început procesul de lucru la acest spectacol într-un context mai special față de alte proiecte de la Reactor, având parte de o serie de ateliere cu echipa artistică. Cum a fost pentru tine prima etapă de lucru, cu atelierele, dar și partea de creație și de cercetare?
Ioana Toloargă: Mi-am dat seama, atunci când am început prima săptămână de lucru cu echipa, că, pentru mine, a da mai departe e ceva atât de valoros și de puternic. Ceva în care cred cu adevărat. Am învățat despre teatrul devised de la Petro (Petro Ionescu) și de la Fero (Ferenc Sinkó), în rezidența Fresh Start, din volumul Oliviei Grecea și din spectacolele pe care le-am văzut în ultimii ani. Și acum, într-un context atât de potrivit, am putut să lucrez (să mă joc, să explorez) alături de 4 actrițe super talentate, dând mai departe, continuând, revizitând aceleași exerciții sau adaptându-le.
În dinamica noastră de început de drum mi se mai par importante două aspecte: că mai lucraserăm împreună și că ne cunoșteam, că, deci, aveam încredere (nu a fost ceva ce a trebuit să câștigăm unele de la celelalte, ci plasa de siguranță pe tot parcursul procesului), dar și că ne-am ghicit repede câteva zone tematice sau interese comune. Poate că mă speria gândul unui început din 0 în așa de scurt timp (deși să citesc și ascult Problema asta nu există, un text al colegelor care a avut o lectură performativă și un spectacol audio la Auzit, scris, alături de o primă versiune a lui Casio, la un curs din facultate, a însemnat un +2 pe scara cunoașterii noastre reciproce). Totuși, am început de la acest +2, cu miza întregului și sub presiunea timpului, a admiterilor, a festivalurilor, a filmărilor, a call-urilor, a workshopurilor din vară, a sfârșitului unei vieți și a începutului alteia. Un context numai bun pentru un spectacol despre maturizare. Cred că aș putea să împart procesul în următoarele etape:
- Suntem 5 fete: și asta ne face să avem deja o temă. Simt că suntem această echipă în care putem să întrebăm simplu: Cum te simți azi?, iar răspunsul este un poem sau un performance. (Și, în continuare, am vorbit despre forme: performance, teatru non-narativ/ postdramatic, colaj și… desene animate – am eu perioada asta în care scriu pornind de la rama unor desene animate care m-au marcat… și descoperim că avem acest interes comun).
- În copilărie: etapa de amintit serbări de la grădi sau lista cu desenele animate preferate.
- Prințesele Disney: De la Spioanele, Căpșunica, Bibi Blocksberg, la Povești din folclorul maghiar, Scooby-Doo, am ajuns la prințesele Disney preferate și la cum ne-au influențat ele. A fost o decizie mare și importantă pentru noi (sau eu am simțit-o așa), cu atât mai mult cu cât s-a luat la sfârșitul primei săptămâni de lucru. Apoi ne-am reuitat împreună la cele patru desene și am citit basmele, am făcut o cercetare comună. Repetițiile s-au simțit mereu ca niște petreceri în pijamale și sper ca ceva din atmosfera asta să transpară în spectacol.
- Atelierul cu Mihai Păcurar: Aveam noi un gând să proiectăm prințesele din ouăle kinder (un soi de table top). Gândul a devenit o decizie, prințelesele din kinder au devenit un regat de plastic roz. Îi mulțumim lui Mihai că a făcut ca totul să pară atât de ușor.
- Construcția: O lungă zi de vară care a ținut luna august și cam jumătate de septembrie. O zi pe care nu o despart în alte zile și în care am explorat cum și ce se proiectează, am adunat o colecție de obiecte mici, de texturi, de roz-uri, de barbie-uri și de prințese. Practic, o zi și regatul în miniatură al unei fetițe (prea?) mari. O zi onestă, pe care am petrecut-o toate 5 în camera copilăriei noastre, în care nu mai încăpeam – și cred că e minunat că am fost împreună în nostalgia asta, în amintirea asta. Că am populat-o cu noi. Că am tatuat-o în spațiu, din noi. Că am locuit-o. O zi lungă cu 5 fete, toate una, – cea care regândește cine era când voia să fie prințesă. E etapa în care s-au delimitat pentru noi cele trei straturi: cel de proto-personaj, cel de performeriță și cel de graniță (scena asta e amintirea ei sau e tot despre prințesă?!).
- Nu avem final: Nu avem final. Nu avem final. PANICĂĂĂĂ, NU AVEM FINAL! Asta e o panică recentă, DOAR A MEA – cred că eu nu pot să definitivez un final acestui spectacol-colaj, pentru că asta înseamnă să accept că se termină. Totuși, avem mai multe finaluri-false și, sper, acum, un final pe bune.
- Aici suntem acum: Așteptăm premiera și dăm șnururi. De fapt, asta urmează să facem chiar acum.
Cum a funcționat lucrul împreună, având în vedere că v-ați propus să gândiți conceptul artistic într-o formulă care preia metode de teatru devised? Ce provocări/satisfacții apar și cum se modifică funcția ta?
Ioana Toloargă: Pentru mine, a fost foarte provocator și, totodată, o mare responsabilitate, să mă joc și să colez textele din improvizații sau generate în exercițiile de scriere. Materialul ăsta comun, personal, are o fragilitate care mă emoționează și mă uimește întotdeauna. Avem un google doc, primul, de fapt, EXERCIȚII DE SCRIERE (exact așa, cu caps lock). Pentru mine, ăsta e primul nostru spectacol, cu tot, inclusiv textele pe care nu le-am inclus în draftul final, de scenă, și comentariile (bombă, asta păstrăm, undeeee?, f frumos – de integrat), oglinda întregului nostru proces de căutare. Dincolo de asta, simt că a lucra devised ne-a responsabilizat colectiv și ne-a făcut să ajungem mai repede în aceeași atmosferă, să ne creăm mai simplu regulile acestui colaj. Am fost dramaturgă și regizoare în sensul ordonării unui material, a găsirii unei direcții și a unei ordini. Însă procesul creativ de construcție e al nostru, al tuturor și împărțim responsabilitatea lui (de la cumpărat botoșei, la găsit jucăriile potrivite).
Cum se reflectă acest mod de lucru în conținutul spectacolului, dar și în raport cu temele pe care le explorați? Ce ai descoperit în lucrul cu această echipă?
Ioana Toloargă: Simt (și mi-aș dori ca asta să se vadă și din exterior, din partea spectatorilor), că metoda se reflectă cel mai clar în tipul de colaj al spectacolului. Urmărim cronologic maturizarea unei fete, a unei prințese: nașterea, copilăria mică, adolescența, relațiile cu părinții, raportarea la corp, construirea identitară. Ne jucăm cu tropii de basm/ de desen animat, cu scene-răspuns la fragmentele sau personajele cheie din cele patru narațiuni (a Aurorei, a lui Belle, a lui Jasmin și a lui Ariel): ursitoarele, primul sărut, certurile cu tatăl, balul sau nunta. Fiecare prințesă își spune povestea, explorând diverse nuanțe ale storytelling-ului. Esențial rămâne însă că fiecare scenă implică și un comentariu, un răspuns sau o amintire personală. Povestea Disney se erodează și ne vedem din ce în ce mai limpede pe dedesubt – copilăria românească a anilor 2000, corpurile reale, pe care nu le putem nici nega, nici ascunde, conflictul permanent dintre ideal și real. Fragmentaritatea și permanenta reactivitate, dinamica de construcție și reconstrucție specifică fiecărei scene sunt scheletul unde procesul devised și coabitarea de material personal și ficțional rezidă cel mai clar.
Cum crezi că va fi receptat acest spectacol, având în vedere că vor exista niște deplasări în orașe în care accesul la teatru e mai limitat și că acest spectacol are ca public țintă adolescenții?
Ioana Toloargă: E un spectacol despre maturizare, despre identitate și despre nostalgie. Mi se pare (și cu asta îmi doresc cel mai tare să nu mă înșel, oricât de imersată sunt în acest material), că are o formă de prospețime și de onestitate, de autenticitate. Mi-aș dori ca relația cu spectatorii să conserve această sinceritate. Și să se simtă reprezentați… Poate, să stăm toți în camera asta de când eram mici și să ne dăm seama împreună că nu mai avem loc – și că asta e perfect în regulă. Să fie mai puțin dureros.