Vara aceasta am lucrat la primele producții cont.rar, în cadrul proiectului „În dialog”, implementat de Reactor, cu scopul de a coagula un nou grup de tineri artiști emergenți. Două creații devised, cu două echipe artistice care abordează teme curajoase și relevante pentru societatea de azi, au premiera în luna septembrie la Cluj-Napoca.
Primul spectacol, Casio, a ieșit deja la public, în 13 și 14 septembrie și se pregătește de deplasări prin țară. Selma Dragoș semnează dramaturgia și direcția de scenă a spectacolului și ne povestește mai multe despre cum au descurs repetițiile.
Ați început procesul de lucru la acest spectacol într-un context mai special față de alte proiecte de la Reactor, având parte de o serie de ateliere cu echipele artistice din acest proiect. Cum a fost pentru tine prima etapă de lucru, cu atelierele, dar și partea de creație și de cercetare alături de fiecare echipă în parte?
Selma Dragoș: Pentru mine, acest context, în care o trupă de actori are deja o temă și dorința de a face un spectacol, iar eu sunt invitata lor, mi se pare premisa ideală pentru un tip de lucru mai puțin ierarhic și rigid. Primele două săptămâni, în luna iulie, ne-am tatonat reciproc. Plecând de la textul deja existent am discutat despre ce voiau să păstreze și ce își doreau de la spectacolul pe care urma să îl facem. În primele întâlniri, oscilam între a asculta din postura de femeie queer adultă care a acceptat târziu acest lucru despre sine, plină de admirație (și de ceva invidie) pentru acești tineri queer plini de forță și culoare sau din cea de mamă care înțelege ce simte un părinte când copilul său devine o persoană cu limite și planuri proprii. A devenit repede clar că lentila prin care vom privi lumea în acest spectacol este iubirea – în multitudinea ei de manifestări. Am simțit și că, la lucru, între noi, se naște o relație care ar fi putut fi încă oricum. Am făcut exerciții de scriere pe tema iubirii – prima iubire, cea părintească, pe care o avem încă dinainte de a ne naște și pe care nu vrem să o pierdem atunci când în viața noastră apar și alte iubiri; prima iubire romantică – o iubire pe care o și alegem, nu doar ni se întâmplă, prietenia, colegialitatea, iubirea pentru frați și surori. Am propus realizarea unor interviuri cu persoane queer adulte, care nu mai depind de părinți. Gândul meu a fost că, dacă în primii ani ai tinereții, dependența financiară de părinți dezechilibrează relația, făcând discuțiile deschise riscante pentru tânărul dependent, odată ce devenim independenți, o relație nouă poate deveni posibilă între părinți și copiii lor queer. Mă gândeam că aceste interviuri vor da o notă plină de speranță materialului. Little did I know… Călin, Ana, Ilinca și Mara s-au întors cu material dureros, am lăcrimat toți împreună ascultând cum cei care s-au iubit așa cum se iubesc părinții și copiii în primii ani ajung să se piardă unii pe alții definitiv, chiar dacă uneori un simulacru de relație rămâne. Aici s-a schimbat prima dată și relația mea cu procesul de lucru. În procesul meu obișnuit, aș fi luat materialul și aș fi scris, în sesiuni scurte, fără a folosi backspace, câte un rezumat, ca să conserv prima impresie. Pentru că eram în context de atelier, am propus exerciții libere de scriere plecând de la interviuri, cu aceeași regulă – „scrie repede, dintr-o suflare, ce e viu pentru tine în acest interviu”. Răspunsurile celor patru colegi au fost atât de diferite între ele încât m-am și speriat, m-am și entuziasmat. Cum să unific eu aceste patru voci?
Cum a funcționat lucrul împreună, având în vedere că v-ați propus să gândiți conceptul artistic într-o formulă care preia metode de teatru devised? Ce provocări/satisfacții apar și cum se modifică funcția ta?
Selma Dragoș: Prima provocare a fost această întrebare, după o săptămână de lucru „Cum să unific EU aceste patru voci?”. Simțeam că e răspunderea mea, având atâtea roluri suprapuse, să mestec materialele scrise de ei, să diger și să… generez o ramă unificatoare cu care să vin ca Moș Crăciun. Am și propus două zile fără întâlniri ca să fac asta, singură, la laptopul meu.
A ieșit ceva acceptabil, dar care avea de la un capăt la celălalt un ton pe care îl recunoșteam foarte bine – al meu :). M-am simțit un pic prost, un pic impostoare. M-am liniștit că așa mă simt oricum când prelucrez material care nu e al meu. L-am citit, l-am discutat, am simțit că primesc un cec de încredere că știu eu ce se fac cu materialul ăsta în continuare. Acum s-a întâmplat al doilea turning point. În ziua următoare, Ilinca (simt nevoia să îi spun numele pentru că vreau să știe cât de important e „radarul” ei, îmi pare rău că nu mi-am notat cuvintele exacte) mi-a spus că o neliniștește ceva, că se simte ca și când a trădat pe cineva. Mai aveam împreună două zile de workshop cu Mihai Păcurar și apoi urma să ne reîntâlnim după o lună, să începem repetițiile. M-am simțit foarte ușurată de observația Ilincăi, apoi am intrat în panică, dar mi-am și adus aminte că nu a fost niciun moment vorba neapărat să fiu eu artistul care unifică vocile ale altor patru într-o singură notă, ci suntem cinci artiști care caută un spațiu comun, fără să fim obligați să renunțăm la perspectivele foarte diferite atât asupra propriei identități ca persoane queer, cât și asupra materialului.
După incidentul cu dramatizarea trădătoare, am concluzionat că, fiind investită cu această putere de a edita și coordona într-o convenție colaborativă, trebuie să fiu mai curând un culegător, decât un vânător, să spun „da” la propunerile de momente, de muzică, de text, fără să cer justificări și fără să împing rezolvările. Să am încredere că fiecare se reprezintă pe sine cu ceea ce aduce și că, dacă nu înțeleg eu din prima, nu e o problemă.
Am folosit rolul cu care eram investită ca să „împing” să ajungem cât mai repede la o formă de șnur, pentru ca și colegii din interior să aibă cât mai devreme o înțelegere a întregului. E evident că doar așa puteam lua decizii pe care să le înțelegem cu toții.
De la un moment dat, am realizat cu toții că deveneam tot mai „sincronizați”, că oricare dintre noi putea recunoaște când ceva „e de acolo” și când nu. Încrederea în această intuiție colectivă e o manifestare de iubire și cred să se simte în spectacol.
Cum se reflectă acest mod de lucru în conținutul spectacolelor, dar și în raport cu temele pe care le explorați? Ce ați descoperit în lucrul cu aceste echipe?
Selma Dragoș: Cele două zile de workshop cu Mihai Păcurar, la finalul primei etape, au fost balsam pentru proiect, mai ales pentru că, având un moderator, am avut două zile în care să fiu safely derutată alături de colegii mei mai tineri și să accept că această derută trebuie să fie instrumentul meu de lucru. În ziua a doua, eu am adus retroproiectorul, iar Călin a propus să folosim telefoanele pentru a filma live. Am rămas câteva ore împreună în sală, punând în conflict pe pânza albă imaginile generate de retroproiector cu proiecția video live, în timp ce Mara punea muzică. Din petrecere am ajuns la un moment în care aveam în scenă o mumie care se trezea. Cred că am simțit toți că registrul viitorului spectacol e acea suprastimulare vizuală, sonoră și emoțională, o lume în care pare că se poate întâmpla orice, dar în final lucrurile se leagă de parcă nimic nu ar fi fost la întâmplare. Mi se pare că spectacolul arată ca „ Un GenX meets four genZs in a dark room” și sunt foarte încântată de asta.
Cum crezi că va fi receptat acest spectacol, având în vedere că vor exista niște deplasări în orașe în care accesul la teatru e mai limitat și că acest spectacol are ca public țintă adolescenții?
Selma Dragoș: Unul din gândurile „sincron” pe care le-am avut a fost „am făcut spectacolul pe care am fi vrut să îl vedem noi când eram adolescenți”. Călin, Ana, Ilinca și Mara au fost adolescenți ceva mai recent :). Dar simt că și eu, adolescenta care se străduia în anii 90 să se potrivească în peisajul unui mic oraș de provincie, ar fi trebuit să îl văd, că mi-ar fi făcut bine. Probabil că limbajul spectacolului m-ar fi speriat, aș fi plecat acasă revoltată de atâta anarhie și, după aceea, mi-aș fi adus aminte luni întregi de secvențe scurte, de replici, de întrebări lansate în public și de cei patru tineri care au atâta iubire în ei și m-aș fi simțit mai puțin ciudată (prin comparație 🙂 ). Sper ca publicul de adolescenți (16+) din orașele unde merge spectacolul, să accepte suprastimularea și fragmentarea, să se poată conecta emoțional cu ce văd și să se simtă văzuți.