Într-o zi, doi țânțari au zburat înapoi în România, după ce fuseseră la studii în Spania. Aveau un vis: voiau să aibă în țara lor, un bec al lor, un bec anume în jurul căruia să strângă alți țânțari, la fel ca ei și să bâzâie acolo toți împreună despre… mă rog, despre ei înșiși și rostul lor în lume, despre lume, despre arta și politica țânțărească și tot felul de treburi serioase de țânțari maturi. Ce să mai, le trebuia un bec anume, destul de potrivit, destul de nu știu-cum-să zic încât să poată strânge în lumina lui caldă o mână de țânțari pentru cel puțin 2 ani. Așa era visul la început. Și cei doi țânțari recent întorși din Spania au dat, rând pe rând, vestea becului special pe care l-au găsit pe o stradă numită Petofi Sandor 4, în Cluj mai exact, în Transilvania lui Dracula-cel-sugător-de-sânge (wink wink). Cum s-au transformat cei minim 2 ani în minim 10 și ce s-a întâmplat mai departe, ce drame, ce împăcări, ce mobilizări în masă, ce succese, ce eșecuri, ce proiecții, ce întâlniri, ce specimene de țânțari s-au perindat pe acolo, unul mai nebun ca altul, ce tumbe și rostogoliri și piruete aviatice au făcut țânțarii ca să zboare împreună, în fine – ce zumzăială s-a ales de tot visul ăsta – puteți vedea la vernisajul de pe 6 septembrie; o țânțăreasă cam amețită, dar talentată la desen, care s-a tot învârtit și ea prin jurul becului vreme de 10 ani a fost recent invitată să ilustreze toată istoria. Haideți, vă așteptăm! Bzzz-bzzzzzz…
„Istoria colegialității” este o lucrare creată în cadrul unei rezidențe artistice, în care Lucia Mărneanu a luat istoria Reactorului la puricat împreună cu Oana Mardare și Petro Ionescu, pentru a reface o poveste incompletă a relațiilor din cadrul comunității Reactor.
Lucrarea este inclusă în volumul Reactor 10.
[foto: Gabi Neacșu]
