Începutul lunii decembrie aduce rezultatul unei cercetări artistice realizate de colega și artista multidisciplinară Lucia Mărneanu. De data asta, Lucia s-a apropiat de zona filmului documentar și în ultimele luni a luat mai multe interviuri în care a explorat tema protestului, adăugând totodată și o amprentă personală. Ce a ieșit urmează să fie proiectat în data de 7 decembrie la Reactor, iar până atunci puteți citi mai jos câteva din gândurile Luciei despre acest demers.
Știind că tema-umbrelă sub care își gândește Reactor activitatea în perioada asta este cel de comunitate, intenția mea a fost să cercetez ideea de comunitate temporară, spontană, mai specific, comunitatea care protestează în jurul unei cauze. M-a interesat profilul protestatarului: ce îl motivează, ce îi dă speranță, care e rolul solidarității, cum arată un protest eficient în prezent, ce forme creative de protest sunt imaginabile, cum arată abandonul sau revenirea asupra unei cauze etc. Prin urmare, am contactat 5 persoane din Cluj despre care știam fie personal, fie de pe social media că au o (relativă) istorie de activism, rezistență sau protest în spate. Și i-am rugat să îmi acorde un interviu filmat pe această temă. Materialul final ar fi un reportaj video de aproximativ o oră jumate. Eu am gândit și am adresat întrebările, Daniel Răduțu a filmat, iar Robert Kocsis s-a ocupat de montaj.
Ideea de a chestiona tema protestului a venit dintr-o nevoie personală. Ca mulți alții, cred, în contextul politic național și global actual, mă aflu într-un punct marcat de neputință și pesimism. Contrar expectanțelor, entuziasmului și idealismului cu care pornisem mai demult – de exemplu, în anii 2012-2014 când participasem la protestele pentru Roșia Montană – lumea reală mă face tot mai neîncrezătoare vizavi de eforturile noastre de a o îmbunătăți. Nu doar că lucrurile se schimbă încet, dar chiar regresează. Antropologul american David Graeber, autorul cărților „Slujbe de rahat”, „Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” etc., afirmă într-un interviu: „Cred că de câțiva ani există un război al imaginației. Mă gândeam mult dacă sunt motive pentru care aș putea fi optimist. Și am ajuns la concluzia că această lipsă de speranță pe care o simte toată lumea e un produs fabricat și despre asta este de fapt neoliberalismul cu adevărat. Neoliberalismul nu este un program economic – este un program politic conceput pentru a produce lipsă de speranță și a ucide orice alternative ale viitorului.” Pornind de la genul ăsta de extrase găsite prin scroll-urile mele sau articolele, cărțile care-mi cad în mână, am vrut pur și simplu să ies un pic din coconul ăsta angoasant în care mă aflu și să întreb alți câțiva oameni cum văd ei actul de a rezista. Practic, a devenit un fel de proiect-elogiu adus speranței.
Dar e bine de știut că inițial pornisem cu o intenție mult mai ambițioasă: voiam, de fapt, să fac un casting și să-l filmez. Iar ăsta ar fi fost în sine documentarul. Proiectul s-ar fi numit „Casting pentru un protest”. Ceva în genul filmelor „Pentru mine tu ești Ceaușescu” de Sebastian Mihăilescu, „Arsenie Boca. Viața de Apoi” de Alexandru Solomon sau „Salaam Cinema” de Mohsen Makhmalbaf. Aș fi vrut să am o recuzită anume, să facem role-playing, exerciții de improvizație pe situații de protest, să provoc oamenii care ar fi venit la casting cu tot felul de întrebări încuietoare pe tema protestului, să joc un pic avocatul diavolului. Ar fi fost un demers care m-ar fi pus în ipostaza regizoarei, dar și a performer-ului: aș fi lucrat concret cu oamenii, ar fi trebuit să îi conțin, să-i ghidez, să-i manipulez cumva – ori aici „mi s-a tăiat filmul”: eu sunt de fapt timidă, m-ar fi solicitat foarte mult, psihic. Pe lângă asta, am avut la dispoziție un buget simplu, nu unul pentru o asemenea producție de anvergură, cu o asemenea logistică. Prin urmare. mi-am restrâns aria de interes și păstrând câteva din întrebările pe care le aveam în minte inițial și adăugând altele, mi-am zis c-o să fac pur și simplu un reportaj video și m-am îndreptat către acești 5 oameni. Cu ei m-am axat mult mai mult pe concretețea locului în care ne aflăm. De exemplu, una dintre întrebări sună așa: „Să presupunem că în Cluj ar exista un birou, un centru de informare turistică – alternativ, lucid și critic la adresa Clujului. Ce subiecte ar aborda și în ce formă? De exemplu, dar nu doar: ghiduri, pliante, hărți, vederi, magneți, brelocuri, insigne, tricouri, afișe etc.” Practic am încercat să extind prin întrebări definiția protestului și să bat și înspre zone mai aparte, mai creative, de rezistență. Deci m-a interesat să obțin de la intervievații și intervievatele mele nu neapărat o istorie personală a protestelor la care au participat, ci gânduri despre mecanismele protestelor în sine: care sunt semnele unui protest eșuat? Ținând cont de contextul foarte polarizant în care trăim, putem spune că protestul e intrinsec polarizant și dacă da, cum am putea găsi forme alternative de dialog? Există o „etică” a protestului? Cum ne raportăm la violența protestelor? E ceva ce fac eficient populiștii? Am putea învăța ceva de la ei? Etc.
Reportajul nu e încă finalizat, deci dac-ar fi să vorbesc despre structura lui acum, aș zice doar că încă mă gândesc dacă, pe lângă răspunsurile obținute, să inserez și niște mici intermezzo-uri artistice. Am ales niște obiecte aurii cu care m-am jucat în settingul unde au avut loc interviurile: o pernă aurie, o perdea aurie, niște dinți de aur etc. Bineînțeles, simbolistica e clară: obiectele au legătură cu extrema dreaptă românească. Dac-ar fi să inserez intermezzo-urile astea, ceea ce zic intervievații și intervievatele s-ar resemantiza cu totul. Practic, răspunsurile lor ar veni pe acest „fundal”. Nu știu. Mă mai gândesc.
Nu știu ce reacții o să genereze acest material, dar sper ca publicul să se simtă mai puțin singur la final, să aibă un „aha” văzând cum vorbesc alții despre neputință politică și feluri de a o contracara. Și sper să aibă, în fine, un efect coagulant, optimist. Sper să trezească – mai ales celor care simt că ar trebui să facă asta, dar nu știu de unde s-o apuce – pofta de a striga, de a revendica, de a scrie petiții, de a se alătura mișcărilor civice de rezistență, sub orice formă ar fi ele.
Program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Programul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.