La inițiativa colegului și artistului Mihai Păcurar, Reactor a lansat în 2023, LOC (www.loc-cj.ro), o platformă digitală și aplicație de realitate augmentată, care funcționează ca o galerie de proiecte ce pot fi accesate fie la fața locului, în Cluj-Napoca, fie în orice alt mediu, cu un set diferit de instrucțiuni.
Dezvoltăm platforma și în 2025, prin proiectul LOC de joacă care își propune să exploreze spațiul urban dintr-o perspectivă interactivă interdisciplinară, abordând tema spațiului public comunitar din punctul de vedere al tinerei generații. Astfel, în această toamnă, mai mulți artiști și artiste din țară au susținut ateliere specifice cu copii, adolescenți și studenți. Cum a fost această experiență, ne spun chiar coordonatorii de ateliere în rândurile de mai jos.
1. Minitremu
Atelier de instalație de realitate augmentată pe partea vizuală pentru mai multe clase de elevi de la trei școli din Cluj-Napoca: Traian Dârjan, Elf și Waldorf.
Cum era de așteptat, experiența atelierelor a fost diferită la fiecare clasă, date fiind mediile sociale diverse din care făceau parte elevii fiecărei școli. În același timp, materialitatea școlii și-a lăsat, într-un fel sau altul, amprenta asupra planșelor finale. E o diferență mare de comportament și exprimare personală apărută în urma interacțiunii fizice cu niște spații/locuri școlare gândite pentru starea de bine a utilizatorilor (un pavilion pentru activități științifice, un foișor pentru luat masa împreună sau o mică grădină) și cele în care curtea este betonată, ferestrele claselor au gratii, iar la pauza mare apare ocazional o dubă de Jandarmerie. Nu în ultimul rând, în cadrul unei instituții (că e de învățământ sau altă natură), ne confruntăm cu ceea ce Goffman numea dramaturgia socială, iar copiii nu mai sunt copii, ci devin copii în roluri de elev, similar cu persoanele adulte din fața lor, ce devin actanții (de la act/enactment) unor roluri instituționale. Cât de diverse sau în ce registru dramaturgic se joacă, cât de bine sunt puse în scenă aceste roluri și cum se sancționează ieșirea din rol, depinde de la caz la caz. Așadar, sunt multe asemănări între planșe, dar și câteva deosebiri uriașe.
De exemplu, toate desenele realizate de copii conțin o tipologie specifică vârstei, care nu trebuie privită prin filtre estetice (oricare ar fi acelea). Pentru copii, desenele sunt polisemantice (la fel ca jocul sau elementele din locurile de joacă realizate de van Eyck). Aceeași formă poate reprezenta o casă, un adăpost sau un spațiu de joacă, în funcție de povestea și biografia personală a copilului.
Chiar și în cele mai „libere” desene, copiii preiau și reinterpretează fragmente din lumea adulților, și astfel apar diferențe marcante dintre școli, bazate pe resursele materiale, de capital simbolic sau cultural. Unele planșe reflectă lipsuri afective și materiale, transformând desenul într-un refugiu pentru repararea realității. Case peste tot, unele pline de lubeniță, altele cu acoperișuri rogvaiv, inimi cât să acopere absențele, niciun vis tematic, pentru că locul de joacă e sinonim cu a avea o locuință și un acoperiș stabil. În alte cazuri, parcul ideal nu mai este adăpost, ci un micro-oraș segmentat pe zone tematice și funcțiuni clare, dotat cu echipamente complexe, spații pentru părinți și copii, animale exotice, camere video, tiroliene, sisteme de siguranță, drone și „bufeturi suedeze care se rotesc”.
Poziția noastră în școală a fost extrem de privilegiată. Din partea Minitremu am fost cinci persoane la clasă și am putut să ne alternăm eforturile reciproc. Ne-am completat atunci când a fost cazul și am putut să ne adaptăm din mers la condițiile fiecărei clase. E o formulă de co-teaching sănătos, chiar de lux, în cazul nostru. În unele cazuri, am fost încurajați să lucrăm cu clasa în termenii noștri, alteori ne suprapuneam, în lipsă de cunoștințe, peste regulile nescrise sau ritualurile zilnice. Cum aveam experiențe de predare diverse (în educația nonformală și informală) sau abia începute (ca proaspeți absolvenți DPPD), atelierele au reprezentat pentru noi un roller coaster emoțional și pedagogic. Reflectând la toată experiența, am realizat diferențele dintre metodele de predare, relația profesor-elev și modul în care copiii participă, comunică sau se inhibă, în funcție de școală și de mediul de proveniență. Ceea ce ridică întrebări fundamentale despre rostul, impactul și etica implicării pedagogice într-o lume care nu oferă tuturor copiilor aceleași șanse. În același timp, pe lângă o imunitate de fier, ne-am dat seama că rolul de educator se face cu mult efort și epuizare emoțională, în contextul în care educația este continuu reformată, iar școala ca instituție devine mai degrabă o foarte subtilă formă de custodiere a copiilor, în timp ce părinții lor se află la muncă.
În oricare dintre cazuri, toți copiii, indiferent de mediul social din care vin, ne-au impresionat cu capacitatea lor de a-și imagina locuri care nu există. Și ne-au surprins cu întrebarea unanimă, la toate cele trei școlile implicate în proiect, când se va construi parcul imaginat de ei, dar în niciun caz dacă. Ceea ce ne-a făcut să ne întrebăm cum ar fi arătat acest loc de joacă dacă am fi lucrat aplicat nu 2-3-4 ore la o singură clasă, ci o săptămână, o lună sau chiar un an de zile.
2. Vlaicu Golcea
Atelierul „LOC de joacă. Loc comun de explorare prin sunet” susținut alături de Alex Halka, cu un grup de tineri între 12 și 14 ani.
De fiecare dată când interacționez cu oameni tineri am un sentiment benign de speranță, uimire, respect și duioșie. Mi-am petrecut viața emoțională și fizică în compania muzicii și a sunetului. În ultimii ani îmi este greu să mă mai raportez la arta sunetului cu o aderență imediată. Mi se pare că abundența clișeelor în viața cotidiană – când auzim AC/DC la supermarket și lumea refolosește aceleași piese „virale” pentru propriile reels-uri, când vârfurile pop-ului sunt mai preocupate să vândă bascheți și să facă endorsement și product placement, iar concertele sunt show-uri multimedia în care muzica pare ultima grijă, doar un pretext – a dus, pentru mine, la o saturație neuronală asemănătoare procesului de habituare sau adaptare, în care niciun stimul sonor nu mai provoacă curiozitate și – extrem de important pentru mine – invitația la A VISA.
Simultan, există o mare prejudecată pe care societatea actuală și oamenii de peste 40 de ani o proiectează asupra tinerelor generații: că nu se pot „conecta” cu semenii, că sunt cu „tehnologia” în brațe – în fine… în general că… NU. Nimic mai fals. Din toate întâlnirile mele cu tinerii a rezultat fix invers: că sunt mult mai adaptați lumii în care trăiesc, în ciuda lipsei de „putere decizională”, decât cei care le comentează acțiunile, dar care fac doom-scrolling în pat, la trezire sau la culcare, ori la toaletă; de cei care nu știu cum să se folosească de tehnologie – și atunci o consideră principalul canal prin care va veni sfârșitul lumii – și care, spre deosebire de tinerele generații, NU ÎȘI DORESC DE FAPT DIGITAL DETOX, pentru că, de multe ori, nu prea mai au ce să pună în loc.
Acestea sunt doar o parte dintre insight-urile personale în urma atelierului LOC. Interacțiunea cu patru tinere și tineri artiști și artiste a fost emoționantă și extrem de fertilă artistic. Am realizat a nu știu câta oară că, pentru a fi curios, trebuie să știi cum să nu te pui în centrul atenției; că a vorbi de la „egal la egal” cu alte ființe vii – indiferent de vârsta pe care o au – reprezintă cea mai eficientă și formatoare interacțiune umană; că uneori lucrurile „simțite” nu trebuie explicate, ci doar experimentate; că nu există bariere între oameni decât dacă cineva le pune cu condescendență; că adulții au minimum egal de învățat de la copii, dacă nu – MAI MULT.
3. Selma Dragoș
Atelier de familiarizare cu ghidul platformei LOC și al instalației AR LOC, realizat în școlile partenere din proiect.
După întâlnirile „Loc de Joc” de până acum am rămas cu o întrebare care ar putea fi obiectul unui workshop: „O oră bună la școală e ca un spectacol sau ca o repetiție?” Eu am răspunsul meu, confortabil pentru mine, care e „repetiție”. Pentru mine întâlnirea nu trebuie să fie perfectă, că nu e „cea finală”, iar eu nu trebuie să știu totul dinainte – ce să se întâmple, în ce ordine, cum să arate. Dar când lucrez la un material pentru cadre didactice, simt mereu nevoia de a oferi detalii, de a asigura controlul procesului, ca și când școala ar fi un loc unde fiecare oră e o premieră.
Această dilemă personală se reflectă în cât de detaliate sunt instrucțiunile de joc, care puteau să fie doar „aveți aceste 3 elemente, inventați un joc și jucați-l”. Cred că propunerea „Loc de Joc” funcționează pentru profesoare care își doresc „ore-repetiție” – o experiență perfectibilă, pe care vrei să o repeți alături de copii, pentru că aveți multe idei de cum ați putea face lucrurile altfel și vreți să testați.
4. Natalia Ciobanu
Atelier de familiarizare cu ghidul platformei LOC și al instalației AR LOC, realizat în școlile partenere din proiect.
Prin contribuția mea la acest proiect mi-am propus să creez un spațiu real în care profesorii își pot extinde repertoriul educațional cu instrumente și abordări actuale pentru a lucra cu elevii pe teme de sustenabilitate, implicare civică și spirit antreprenorial. Indirect, încerc să ofer elevilor ceea ce mi-ar fi folosit mie când eram în locul lor – întâlniri, idei și întrebări care să aprindă ceva în ei. Am venit cu intenția de a planta semințe de curiozitate și grijă pentru oameni și natură sau de a uda semințele care erau deja acolo. După două decenii de lucru în sustenabilitate, educație non-formală și facilitare, simt că are sens să dau mai departe. Mă simt mai aproape de comunitate și de orașul pe care mi-l imaginez: implicat, atent, capabil să aibă grijă de oameni și de toate formele de viață cu care împărțim spațiul. Nu mă aștept la transformări spectaculoase peste noapte, dar cred în forța consecvenței. Proiectele LOC arată că lucrurile făcute cu sens, picătură cu picătură, încep să lase urme. Și asta e, pentru mine, adevărata miză.
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.