În luna iunie, pregătim spectacole și evenimente care au avut loc mai rar la Reactor. Printre ele se află și prima premieră de dans produsă de noi, concepută de coregrafa Maria Beatrice Tudor. Spectacolul r.e.g.e.n.e.r.a.r.e. va fi prezentat pe 4 și 5 iunie și face parte din proiectul „Istorii corporale”, un proiect dedicat scenei de dans contemporan din România. Pentru a afla mai multe despre cum documentează acest spectacol relația cu propriul corp, am stat de vorbă cu Beatrice.
Ce te interesează atunci când începi să lucrezi la un spectacol? Ce anume cercetezi? Există ceva ce te preocupă în perioada asta în ceea ce privește munca ta pe coregrafie?
Maria Beatrice Tudor: Atunci când lucrez la un spectacol sunt interesată să fie viu. Mă concentrez pe ceea ce conțin corpurile performerilor. Îmi place să observ felul în care se mișcă atunci când nu își propun să demonstreze prea mult, sunt atentă la ce blocaje au și „pândesc” momentul când „se sparge gheața” și își dau voie să experimenteze cu corpurile lor, dincolo de propriile prejudecăți. De asemenea, mă axez pe proces, pe investirea atenției și a informației în corp și caut să las loc neprevăzutului.
În ceea ce privește munca mea, strict corporal, mă interesează cum se transformă corpul în timp, cum somatizăm ceea ce ni se întâmplă și felul în care acesta ne susține mai mult decât vrem noi să vedem. Îmi place să lucrez ramificat, cu cât mai multe straturi, cu o bogăție de texturi, schimbări de situații, etc. Nu îmi place să mă plictisesc. Orice se întâmplă în jur mă inspiră, sunt destul de conectată la realitatea socială în care trăiesc, îmi place să particip activ sau pasiv la discuții pe subiecte din toate mediile sociale și consider că „viața bate filmul”. Îmi place să lucrez la proiecte care implică experiențe umane reale – cred că poveștile personale trebuie scoase în față, că trebuie să ne ascultăm mai mult, să ne sprijinim și să nu ne mai izolăm în faimoasele „bule”.
Mă interesează utilitatea muncii mele, ce rol am eu în societate, cum pot contribui la deschiderea orizontului unor oameni sau măcar la ruperea monotoniei. De aceea, majoritatea proiectelor în care mă implic/pe care le gândesc se adresează activării spațiului public și a educării prin dans contemporan.
Vă pot povesti puțin despre unul dintre cele mai dragi proiecte ale mele, la care lucrăm (cu diferite echipe de artiști) încă din 2019: „Dans Nomad”, care se adresează în special publicului general, oamenilor care, de obicei, nu au ocazia/posibilitatea sau nu sunt interesați să intre într-un spațiu cultural. Călătorim cu acest proiect prin diferite orașe din țară și prin locații, precum: parcuri, fabrici, piețe agroalimentare, locuri de promenadă, școli și licee.
Mă preocupă constant să ajung la majoritatea oamenilor care alcătuiesc societatea, oameni despre care descoperim ulterior că înțeleg foarte bine ce dorim să le transmitem și că se bucură sincer că ne descoperă în spații cotidiene. Cred că, adesea, această categorie de public este ignorată de o mare parte dintre artiști. Asteptăm ca oamenii să vină să ne vadă munca, în loc să avem curajul să ne ducem și noi către ei. În încheiere, aș vrea să adaug că simt o satisfacție mare și un rost al muncii mele atunci când lucrez cu tinerii, cu studenții, cu copiii, indiferent de mediul social din care provin și mă bucură să predau oamenilor care nu au neapărat experiență în dans.
Cum ai gândit procesul de lucru/repetițiile la spectacolul r.e.g.e.n.e.r.a.r.e., având în vedere că e un spectacol care îmbină elemente de dans și de teatru? Ce satisfacții și ce provocări apar când lucrezi în acest fel?
M.B.T.: Procesul de lucru pentru r.e.g.e.n.e.r.a.r.e. a implicat sesiuni de pregătire fizică pentru descoperirea limbajelor proprii de mișcare ale echipei, îmbunătățirea tehnicii corporale, creșterea rezistenței la efort fizic și conștientizarea abilităților proprii și implicit a corpului. Am construit materialul de mișcare pornind de la propunerile făcute de performeri pe baza unor teme de lucru, întrucât mi-am dorit sa valorific mișcarea pe care ei o conțin deja în detrimentul „impunerii” unui material coregrafic realizat din și de corpul meu. Am lucrat cu improvizația structurată și ghidată, am inițiat mai multe propuneri din dorința de a vedea cum funcționează, cum se transformă și cum sunt percepute de grup astfel încât să îmi dau seama ce are potențial și ce nu.
Pe baza rezultatelor acestor propuneri, am schițat câteva momente pe care, ulterior, le-am dezvoltat împreună cu toată echipa. Recunosc că, pentru mine, corpul primează, el este purtător de povești, mesaje, emoție și de aceea încerc să îi dau timp să se manifeste ca să îmi dau seama cum îl pot aduce în prim plan. Uneori pot anticipa niște durate de timp și parcursuri, alteori lucrurile funcționează diferit de cum îmi imaginez, de aceea trebuie să fiu gata de (re)adaptare.
Rubrica Satisfacții și provocări:
Ca satisfacții, aș putea menționa: privilegiul pe care simt că îl am atunci când particip/contribui la transformarea/dezvoltarea unui performer, întâlnirea cu povești de viață reale, implicarea într-un proces multidisciplinar, timp petrecut împreună cu alți artiști făcând în fond ceea ce ne place și schimbul de idei, gânduri și energii , momentele când „toate planetele se aliniază”, totul capătă sens, prinde contur și toți cei implicați, sunt jucăuși, se bucură și aderă la „marele tablou”.
Ca provocări, aș putea menționa timpul: sunt etape care au nevoie de mai mult timp pentru a se împlini și de multe ori acel timp nu există cu adevărat. Adaptarea la grup, limbajul de comunicare/transmitere a unor idei care se complică puțin atunci când venim din medii de expresie diferite și disponibilitatea de a te lăsa mai lesne sau mai greu ghidat într-un proces de lucru diferit.
Cum a fost abordată tema asta a istoriilor corporale în spectacol? În ce moduri v-ați apropiat de ea?
M.B.T.: Încă de când am propus aceasta temă, am compus câteva întrebări la care, atât eu, cât și performerii, am răspuns. De exemplu (în caz că sunteți curioși): Cum ți-ai descrie corpul prin prisma a ceea ce ai moștenit de la familie („autoportret din bucăți”)? Cum te-ai descrie prin fișa ta medicală? Ce îți amintești despre corpul tău din copilărie?, Ce ticuri/obiceiuri corporale ai? Ce vorbe „de duh” ai auzit frecvent în jur?. Am ținut și un mini jurnal intitulat: „Dragă corpule,…”). Aceste texte au hrănit spectacolul din punct de vedere muzical, dramaturgic, coregrafic și mai mult decât atât, ne-au oferit prilejul să reflectăm puțin asupra noastră (ceea ce e binevenit, cât mai mult, cât mai des). Fiind texte personale, unele au fost mai bogate în detalii, altele mai reținute, ceea ce este normal și frumos până la urmă: ce alegi să povestești din tot ce însemni tu?
Ai avut parte de mai multe experiențe în diverse contexte artistice și ești la prima colaborare cu Reactorul. Se schimbă ceva în funcția ta de coregrafă când lucrezi în independent sau într-un teatru independent?
M.B.T.: În primul rând, cred că suntem foarte privilegiați având aceste meserii creative, deși poate că uneori uităm, ne copleșesc grijile și ne încordăm prea tare. Indiferent dacă lucrez într-un proiect independent sau în unul unde interacționez cu instituții publice de cultură, încerc să îmi fac treaba cât de bine pot, să evit stresul inutil și situațiile tensionate și să îmi reamintesc că nu trebuie să îmi pierd bucuria de a face. Firește că nu mereu iese întocmai așa.
Activitatea mea se concentrează preponderent în mediul independent pentru că, deocamdată cam asta este situația cu dansul contemporan. Din experiența mea, lucrătorii din sectorul independent sunt mai reali, mai conectați, mai forjați, mai flexibili decât cei din instituțiile publice de cultură. Nu spun neapărat că este sănătos, de cele mai multe ori „independenții” se uzează foarte ușor, cochetează des cu burnout-ul și trăiesc de la o finanțare la alta.
Mai este un aspect: în independent, de obicei, cam faci de toate, nu ești doar performer, faci curățenie, ești plasator, garderobier, manager cultural, om de PR, etc. Ce mi s-a părut fabulos la una dintre primele mele colaborări cu un teatru și ceea ce apreciez și acum este că nu trebuie să am grija hainelor/costumelor: sunt mereu curate, călcate și frumos așezate. Doamnele costumiere sunt preferatele mele într-un teatru: respect foarte mult grija și dedicarea lor. Acelea sunt momentele când mă simt foarte răsfățată.
Ce ai descoperit prin întâlnirea ta cu această echipa artistică, având în vedere că e vorba despre oameni de teatru, nu dansatori profesioniști?
M.B.T.: Am descoperit un grup cu potențial motric foarte bun, cu interes și dorință de dezvoltare și în direcția dansului/exprimării prin corp și tocmai de aceea sper că vor mai fi invitați și alți coregrafi să monteze la Reactor. Cred că este loc pentru deschiderea orizontului și către spectacole de mișcare/teatru dans, etc. chiar dacă poate părea „riscant” la început. Resursa umană există și e capabilă să continue acest tip de cercetare. Cred că prima dată a fost mai greu, dar după, totul va căpăta sens și va deveni mai accesibil, mai familiar, mai plăcut și mai provocator, ca proces și ca rezultat.