Prima jumătate a lunii iunie la Reactor e despre dans, mișcare, corpuri și istoria lor. În cadrul proiectului Istorii corporale ne concentrăm atenția asupra dansului contemporan și a sectorului coregrafic din România, iar printre evenimentele programate, ne întâlnim și cu spectacolul anti(aging), conceput și coregrafiat de Mădălina Dan și Alexandra Mihaela Dancs. Pentru a afla mai multe despre acest spectacol aflat în permanentă construcție, am stat de vorbă cu Mădălina Dan.
Care a fost contextul (artistic și personal) atunci când ai început să lucrezi la spectacolul anti(aging)?
Mădălina Dan: Țin minte că eu și Alexandra am început să ne vedem în studio când încă CNDB era la TNB. Ne-a adus împreună un fel de curiozitate una față de cealaltă care s-a transformat în prietenie, dorința de a dansa și de a face proiecte. În 2011, se încheia perioada în care CNDB-ul își avea sediul în clădirea TNB-ului. Perioada aceea s-a încheiat cu CNDB ocupat, mișcare de occupy produsă ca semn de protest pentru pierderea sediului CNDB din clădirea Teatrului Național. Cred că (anti)aging s-a născut și pe un fond de deznădejde pe care am vrut să-l depășim printr-o raportare mai pozitivă asupra momentului, asupra vieții, corpului și profesiei, în general. Am creat un cadru în care încercăm să ne uităm la viitor dintr-o perspectivă pe undeva opusă cu realitatea de atunci.
Titlul (anti)aging a fost folosit cu trimitere la sintagma deja existentă în domeniul cosmeticii. Termenul e un loc comun care pe undeva ascunde raportul societal la procesul de îmbătrânire. Pentru noi, a fost mai puțin vorba de a ne opune procesului de înaintare în vârstă, ci de a documenta și consemna etapele lui și de a privi schimbările care se petrec dintr-o altă perspectivă.
Cum ați gândit procesul de lucru la spectacolul anti(aging), având în vedere că e un spectacol conceput să fie performat timp de 30 de ani? Ce satisfacții și ce provocări apar când lucrezi așa?
M. D.: Cadrul de-a performa spectacolul în 2041 n-a apărut de la început. Aveam acest raport la timp și la proiecție spre viitor, la vârstă, la cum ni se vor schimba corpurile și percepțiile. Dat fiind faptul că înregistram cu ajutorul camerei video majoritatea sesiunilor de lucru, camera a devenit ușor parte din lucru. Ulterior, a apărut ideea de a face un spectacol pe care să-l reluăm în 30 de ani, iar mai apoi adresarea directă. În spectacol, vorbim în fața camerei (așezată în public) și ne adresăm nouă însene din 2041.
În 2011 exista doar o proiecție asupra viitorului, acum în 2024, după 13 ani de la premieră, există și o raportare la trecut și la momentul prezent. Fiecare reprezentație se înregistrează, iar împreună cu materiale video din timpul repetițiilor constituie arhiva vie a proiectului. Câteva materiale de arhivă sunt acum parte din spectacol. (anti)aging e un spectacol, dar si un proces continuu, dar și fragmentat de arhivare artistică și biografică, de a documenta un proces artistic și o colaborare pe o perioadă extinsă.
Spectacolul e în continuă transformare și se contaminează de fapte din viață, de ceea ce ni se întâmplă de-a lungul acestor ani din punct de vedere personal, dar și profesional. Timpul, evoluția naturală a unei colaborări/prietenii întinse pe o perioadă de 30 de ani și parcursul vieților personale/profesionale devin material performativ.
Cred că acest cadru permite o relație continuă între viața personală și lucru, profesie și artă. Este un interes recurent pentru mine, coabitarea dintre viață și artă.
Satisfacțiile, dar și provocările sunt palpabile când se lucrează în astfel de cadru. Viața și munca oferă tot felul de surprize. E un cadru intim, în raport cu sinele, dar și una cu cealaltă, care oferă momente de profunzime, dar necesită și eforturi. Uneori unghiul de vedere pozitiv pe care ni l-am propus cu acest proiect funcționează ca un cadru motivațional, alteori e greu de întrevăzut sau păstrat. Proiectul e o întrepătrundere de planuri, e interesantă distilarea planului personal în cel profesional, și vice versa, ce anume ajunge material de lucru și sub ce formă. Faptul că acest proces este însoțit de documentare aduce în prim plan un raport mai direct cu timpul, memoria, contexte și transformări care pot fi reperate și contextualizate.
Cum a fost receptat spectacolul până acum? Cum se modifică pentru voi în timp?
M. D.: Am avut la început un cadru pe care l-am numit ambulatoriu (anti)aging care şi-a propus lărgirea cadrului şi a convenţiei de reluare a spectacolului în 2041, prin documentarea şi în afara cadrului camerei video. Am vrut să consemnăm, să cuprindem în procesul de documentare şi spectatorii, locaţiile, tehnicienii cu care intrăm în contact, adică realitatea aflată în imediata proximitate a spaţiului de joc.
După încheierea fiecărei reprezentații, spectatorii sunt invitaţi să facă un pas în interiorul convenției/cadrului camerei şi să-şi lase şi ei o mărturie. Am observat că proiectul are continuitate și în afara reprezentațiilor și pentru spectatori, nu numai pentru noi. Sunt spectatori care urmăresc proiectul încă de la început, unii dintre ei/ele revin la spectacol cu părinții și apropiații. Pe undeva, e o întâlnire cu propria persoană prin intermediul cadrului (anti)aging. Publicul este parte din proiect. Proiecția spre viitor și consemnarea prezentului, propria raportare la temele propuse aduc o relație imediată, creează indirect sentimentul unei comunități. Faptul că proiectul nu mai e doar despre noi e un aspect la care țin foarte mult și mă ajută să-mi păstrez motivația pentru a-l continua.
Ce anume te interesează să cercetezi în munca ta artistică? Există ceva ce te preocupă în mod constant sau mai specific în perioada asta?
M. D.: Îngemănarea personalului cu profesionalul, a vieții cu munca artistică, lărgirea cadrului performativ și scenic, auto-istoricizarea sunt teme de reflecție și cercetare la care mă întorc constant. Pe lângă o rutină și o practică corporală, mi-aș dori o practică mai susținută de arhivare, de documentare a dramaturgiei generale a vieții și a muncii- prin scris, dar și prin colecționarea de obiecte, prin conexiuni, coincidențe între proiecte, oameni și alte ființe, locuri, memorii, colaborări. Pentru mine, interesul de-a face artă și proiecte este, pe lângă cel estetic și discursiv, și unul uman, afectiv, social. În acest sens, mă interesează utilizarea altor formate de prezentare performativă, a altor cadre și convenții de receptare, de la forma de performance unu la unu până la performance durațional.
Vorbind despre distilări are personalului în profesional și vice versa, pot da exemplu The Agency of Touch -one on one tactile performance- care a apărut pe două filiere: una se referă la valențele practice ale domeniului în care activez, cunoștințele despre corp, anatomie, somatică și dans și aplicarea lor într-un context mai larg, în beneficiul public, nu doar în sfere artistice și de dans, dar și în medii medicale și de îngrijire. Cea de-a doua filieră are legătură cu experiențele personale legate de boală – crearea unui format în care se oferă grijă, atenție și conștientizare corporală prin intermediul atingerii.
Spectacolul la care am lucrat anul trecut, Patosfera, este o continuare a lucrului cu emoția în relația corp, voce, fizicalitate, proces pe care l-am început odată cu Mothers of Steel. În spectacolul Mothers of Steel personalul este transformat în politic. De data asta m-a interesat contradicția, coabitarea cu contrastul care se referă atât la realitatea biologică, psihologică, dar și la cea generală, la spațiul urban, la societate, la mediul înconjurător. Patosfera este o sinteză de influențe diverse precum iridescența, fitness, cosmologia, muzica trap, studiul furnicilor, spațiul urban și interacțiunea cu tehnologia.
Cu Patosfera, dar și cu cel mai recent performance Specie încrucișată abordez mai mult perspectiva ecologică, cea descentrată de perspectiva umană, cea care integrează, observă, învață de la alte ecosisteme (vegetale, animale, forme hibride etc).
Putem vorbi despre un anumit tip de discurs pe care îl articulezi prin intermediul dansului contemporan sau al performance-ului? Cum s-a modificat el în timp, având în vedere felul în care s-a dezvoltat sectorul coregrafic în România?
M. D.: Chiar dacă sunt anumite problematici care mă interesează și pe baza cărora fac cercetare, cred că sunt, înainte de toatem preocupată de a crea lumi, cadre și realități corporale și estetice care să aibă coerență artistică. Și sigur, contextul local cultural/social/economic influențează felul în care lucrez. Am observat asta lucrând în afara țării.
Mă preocupă accesibilizarea actul artistic. Poate și prin prisma faptului că decalajul și lipsa educației de cultură contemporană raportate la public larg, dar și la instituții de profil sunt încă evidente și după 20 de ani de activitate. De aceea cred că formate de învățare, de dialog și întâlnire între medii culturale, artistice și non-artistice sunt foarte importante și că ar trebui să aibă o pondere la fel mare ca producția și consumul de artă.
De asemenea atelierele de dans, cadrele create cu scopul de-a aduce oamenii- de vârste și categorii diferite- în contact cu corpurile și beneficiile imediate ale mișcării și conștientizării corporale asupra sănătății fizice și mintale sunt pentru mine instrumente practice și tangibile de a relaționa cu socialul.
În ceea ce privește sectorul coregrafic din România, au apărut mai multe structuri independente, mai multe locuri în care se face dans contemporan, e mai multă comunicare între mediul vizual și cel coregrafic. Paradoxal și disproporționat, într-un sistem subfinanțat și precar se produce și muncește foarte mult, se generează proiecte foarte necesare pentru domeniu și societate. S-au schimbat și direcțiile și abordările estetice. Auto-încărcarea, pendularea între munca artistică, munca managerială și organizatorică, munca domestică, discontinutatea, lipsa statutului de artist independent sunt câteva dintre provocările domeniului.