Ioana Hogman și Mihai Păcurar - despre contexte

Ioana Hogman și Mihai Păcurar - despre contexte

Finalul de stagiune aduce încă o premieră la Reactor. E vorba despre spectacolul ORIZONTUL EVENIMENTELOR, un spectacol produs în cadrul programului cultural multianual „Metamorfic – procese colective”, în care sondăm impactul crizelor multiple din ultimii ani asupra vieții noastre personale, respectiv asupra muncii noastre. Textul spectacolului e semnat de dramaturga Ioana Hogman, iar regia îi aparține lui Mihai Păcurar. Mai jos, puteți citi câteva din gândurile lor în ceea ce privește lucrul la acest spectacol.

Ioana, care a fost contextul cercetării tale artistice pentru textul Orizontul evenimentelor?
Ioana Hogman: Ideea iniţială a proiectului a venit de la Mihai, împreună cu câteva sub-plot-uri pe care mi le-a povestit de-a lungul timpului. Pe acestea le-am trecut prin mai multe filtre proprii în timpul procesului de lucru, unele rămânând mai fidele perspectivei iniţiale a lui Mihai, altele îndepărtându-se sau transformându-se complet. Dincolo de aceste idei, au existat câteva teme pe care le simţim amândoi puternic şi de care ne tot apropiem de o vreme, poate mult mai specific în acest proces, prin intermediul unor autori/autoare şi artişti/artiste, teme care se coagulează în jurul relaţiei noastre cu natura sau cu ce percepem fiecare ca fiind natură şi a felului în care aceasta mediază mai departe relaţia noastră cu viitorul. Am realizat, în acest proces, că într-un fel sau altul, cu fiecare proiect am cercetat tema speranţei, iar aici consider că m-am apropiat de ea cel mai tare. Etapa de laborator a fost foarte importantă deoarece acolo am vrut să vedem cum se raportează ceilalţi colegi la aceste teme. Rutele abordate pentru fiecare instanţă din text s-au născut în acest laborator, din improvizaţiile şi gândurile performerilor şi felul în care ei au răspuns exerciţiilor propuse. De asemenea, au contat mult felul în care Alex Gorghe şi Robert Kocsis au susţinut acest proces prin participarea la atelier şi au documentat ulterior câteva teme propuse. Abordarea lor a fost diferită şi binevenită, iar acest tip de documentare e ceva ce mi-ar plăcea să mai încerc, într-un mod mai structurat şi mai asumat.

Mihai, ce te interesează atunci când începi să lucrezi la un spectacol? Ce anume cercetezi? Există ceva ce te preocupă în perioada asta în ceea ce privește munca ta de regizor?
Mihai Păcurar: Am avut mereu dificultăți de conectare cu convențiile teatrale. Contractul care se semnează între artiști și spectatori e mai tot timpul compromis de prejudecăți, asumpții, speranțe, indulgențe, etc. Chiar și fără toate aceste clauze încălcate, cred că există pentru fiecare dintre noi, nișe foarte restrânse în care propunerile artistice au ecou în propriile noastre nevoi și capacități de receptare. În această paradigmă, experimentele artistice au ecou real la public doar în condițiile în care poartă în ADN-ul lor suficient material genetic recognoscibil. Iar asta sună deja ca un compromis în ceea ce privește chiar experimentul în sine. Aceasta ar fi prima premisă.

A doua e nevoia de a folosi o platformă artistică cum e Reactorul pentru a lansa propuneri (de multe ori incomode) de relaționare cu contextul în care trăim. Poate nu pentru toți, dar pentru mulți artiști, nevoia de a deschide discuții despre felul în care trăim în contextul meta crizei globale este una din ce în ce mai prezentă. În același timp, cred că e sănătos să chestionăm din când în când instrumentele pe care le folosim și cum putem augmenta mediile în care lucrăm ca impactul muncii noastre să fie unul mai palpabil. Din păcate, cad de multe ori în capcana urgenței, întinsă de ritmul alert în care lucrurile ne scapă printre degete. Și atunci, am impresia puternică că nimic nu e suficient. Sau că nevoia de a deschide o discuție înspre cât mai mulți interlocutori devine acută.

Cum ai gândit procesul de lucru/repetițiile la spectacol, având în vedere că e un spectacol care are un strat meta-teatral/autoreferențial destul de puternic? Ce satisfacții și ce provocări apar când lucrezi așa?
M. P.: Pentru mine a devenit incitantă explorarea unei convenții teatrale desuete. Am făcut asta din nevoia de a pune degetul pe viteza noastră lentă de reacție (ca indivizi și ca societate globală) în fața schimbărilor locale și globale și pe felul inadecvat prin care încercăm să răzbim. O ilustrare a inocenței. Ăsta ar fi palierul meta al propunerii; la nivel tehnic, o convenție clasică, narativă, conține foarte multe instrumente de manipulare senzorială și emoțională, odată ce contractul e acceptat. Și din fericire, posibilitățile de a plasa elemente post-dramatice într-un container clasic sunt nenumărate.

Imaginea unor artiști care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, încearcă să-și diversifice practicile, ca un ultim gest disperat în lupta cu schimbările climatice, sociale sau economice, e despre noi. Despre încercarea de a sta la suprafață în prezența celor mai negre scenarii. Pentru mine, e despre reziliență și grijă. Două unelte de care avem nevoie indiferent de cât de des schimbăm contextul în care ne desfășurăm practicile.

Ioana, care e relația ta cu acest tip de abordare meta în dramaturgie?
I.H.: Această autoreferenţialitate la spaţiul Reactor şi la momentul de celebrare a zece ani a fost prezentă în proces, dar nu la nivelul la care o văd necesară acum, uitându-mă în urmă. Până aproape de sfârşitul procesului am văzut-o ca pe ceva secundar, un punct de inspiraţie care nu înseamnă neapărat o ancorare permanentă în ea însăşi. E unul dintre elementele pe care le-aş aborda altfel dacă ar fi să o iau de la capăt, cred că o parte din bogăția acestei ancore mi-a scăpat în încercarea de a construi conţinut pe alte subiecte. Cât despre stratul meta al dramaturgiei, el este ceva intrinsec fiecărui proces pentru mine, dar ia forme diferite în funcţie de context. Cred că stratul meta e un teren de libertate pe care nu am învăţat încă să mi-o asum complet.

Ce îți propui de la procesul de lucru la acest proiect? Privești altfel funcția de dramaturg prin lucrul la acest spectacol, fiind un text care ficționalizează un viitor (utopic/ distopic) al Reactorului?
I.H.: Funcţia dramaturgului în acest spectacol a fost diferită în sensul în care am încercat încă o dată, după Habituare, să spun una sau mai multe poveşti. Nu e ceva familiar pentru mine, nu în sensul acesta cu note narative, dramatice ş.a.m.d. A fost diferită şi prin prisma faptului că am încercat să integrez fascinaţia mea pentru ştiinţă într-un mod în care e posibil să-mi fi autocenzurat un pic prea mult gradul de speculaţie şi absurditate pe care le conţine textul. Nu am gândit în termeni de utopic şi distopic, am mers pur şi simplu pe un fir care s-a creat din întâlnirea cu Mihai, cu restul echipei, cu autorii pe care i-am citit, cu felul în care am privit lumea în timpul acestui proces de scriere. În rest, am făcut ce înţeleg retrospectiv că am făcut şi până acum, am construit o lentilă pentru a privi lumea, nu neapărat o temă, un subiect, o teză. Ah, şi cred că mi-am asumat riscuri pe care care nu am putut să mi le asum până acum, nu ştiu exact care va fi efectul acestui lucru, dar ştiu că aştept să încerc încă o dată şi mai mult.

Cum arată îmbinarea dintre forma spectacolului și conținutul piesei? Ai descoperit lucruri noi prin întâlnirea cu restul echipei artistică?
I.H.: Îmbinarea dintre forma spectacolului şi conţinutul piesei e un experiment incert despre comunicare. În ce fel se va modela mai departe în întâlnirea cu publicul este un experiment şi mai incert, nu prea am idee ce o să se întâmple. În ceea ce priveşte întâlnirea cu restul echipei artistice, aşa cum am spus deja, ea a constituit un resort major în construcţia textului. Am scris pentru aceşti oameni, inspirată de aceşti oameni şi de improvizaţiile lor, alături de tot ce au generat Mihai, Robert şi Alex. Nu ştiu cât de aproape se simt ei de ce am scris, dar acest text este rezultatul acestei întâlniri, iar pentru alţi șase oameni el ar fi sunat diferit. Spun asta asumându-mi faptul că nu a fost un proces de lucru colaborativ în adevăratul sens al cuvântului, nu a fost gândit ca un proces devised şi nici nu a existat atât de multă consultare dramaturg-echipă pe parcurs pe cât cred că ar fi fost necesară. Acest fapt se datorează exclusiv unui context de lucru personal şi e, în cele din urmă, tot un exerciţiu de comunicare, unul pe care îl tot fac. Uneori ajung mai aproape de oameni şi/sau de ce mi-am propus, alteori nu.

Cum credeți că va fi receptat spectacolul?
I.H.: Cred că pentru prima oară nu simt nici o dorinţă să fac prognoze despre cum va fi receptat spectacolul.

M.P.: Pentru publicul Reactorului, care este obișnuit deja de ani buni cu experiențe post dramatice, s-ar putea ca apariția unui tip clasic de narațiune, desfășurată în spatele celui de-al patrulea perete, să fie una revigorantă, propunând un tip de relaționare cu materialul mai degrabă insinuant decât direct, dar care, sper eu, se poate activa mai lent, pe parcursul reîntoarcerii în realitate. Aici cred că încep să devin ușor arogant, dar chiar cred în jocul cu acest tip de experiment, care nu e unul direct, ci mai degrabă unul cu eliberare treptată. Îmi place să mă joc cu premisele proiectării și a receptării unei opere de artă. Cred că contextul în care se întâmplă această întâlnire face mai mult de jumătate din construcția operei în sine. E și un joc al așteptărilor și al surprizelor. Foarte multă vreme m-au intrigat aceste jocuri nerostite dintre artist și public și cred că e foarte just să fie folosite ca parte din arsenal. E important să încerci să păstrezi o vitalitate a schimbului de informații decât să te refugiezi în rețete care la un moment dat duc la imunizare.

De aceea e foarte posibil să nu mai folosesc din nou aceeași propunere a convenției teatrale în viitor, dar este extrem de benefic pentru mine, ca artist, să îmi permit să dau curs acestor nevoi.