Noul spațiu al existenței noastre

Noul spațiu al existenței noastre

Text de Silvia Netedu, prietenă veche a Reactorului, scris la finalul workshopului Framework: decalaje, de la sfârșitul anului 2020.

Foto cover: Roland Váczi, pentru Festivalul Temps d’Images, 2016 

În pandemie. Suntem în pandemie. Încă simt cum realitatea se actualizează de fiecare dată când zic asta cu voce tare. Ne desfășurăm viețile într-o siguranță artificială dată de fragilitatea internetului. Stăm în bulele noastre cu certitudinea că internetul sau, mai bine zis, conexiunea noastră o să fie mereu acolo.

Acum aproximativ 5 ani, un prieten mi-a povestit cum în timpul unei vizite de studii în Turcia, era martor al bruiajelor conexiunii la internet, gestionate de stat. Nu am căutat detalii, știu doar că se mai întâmplase și cu mai mulți ani în urmă, la un protest din piața Taksim. Cu toate încercările de a opri comunicarea și conexiunea cu restul lumii, din acel colț de țară se scurgeau zilnic filmări, fotografii, până și o transmisiune live, destul de instabilă. Totuși, nu puteam alege ce să vedem sau cum să comunicăm, ci ne dădeau iluzia unui control asupra situației, de la distanță.

La un nivel mai comun, mai casnic, de fiecare dată când rămânem fără internet din diferite motive, de obicei temporare, conexiunea se întrerupe. Până la urmă, nu cred că există încă ceva, disponibil oamenilor de rând, care să poată înlocui prezența. Deși, pe parcursul pandemiei s-au tot încercat diferite metode. De la manechine pe stadioane, la vizite prin geamuri, la râsete înregistrate pentru emisiuni fără public și sesiuni nenumărate de Zoom (În timp ce ne întrebam unde e Skype-ul?).

Cu toate dezavantajele absenței, arta a încercat să se adapteze, prin mijloace mai mult sau mai puțin familiare, în întreaga lume. „Marele internet” a fost inundat cu filmări scoase din arhive, transmisiuni live, spectacole construite pentru online sau adaptate să fie prezentate astfel, expoziții online, workshop-uri și conferințe, și altele.

De la începutul carantinei, am încercat să jonglez cu frica de a pierde ceva important și cu organizarea ofertelor din ce în ce mai mari, prezente online. Selecția nu e niciodată ușoară și a primit o latură subiectivă destul de proeminentă. Influențat și de mutarea mea în străinătate, interesul meu inițial a mizat pe a vedea ce fac „oamenii de acasă”. Pentru că niciodată nu ai suficient timp să le vezi pe toate, eu am ales cu emoția. Lista a rămas la fel de lungă, artiștii români lucrând la fel de greu ca întreaga lume să rămână vizibili publicului. Probabil tot bulele mele sociale au cântărit mai greu și am decis către a vedea spectacolele Reactor și ale Stagiunii de teatru politic, plus alți independenți în funcție de interesul față de subiect.

S-a pierdut undeva printre biletele online care a fost primul spectacol văzut așa, dar știu că am avut emoții, mi-a fost și mai dor, iar prima reacție a fost de reticență. O nouă formă a teatrului sau o adaptare improvizată din mers, aceștia erau cei doi poli între care încercam să plasez experiența teatrului online. Am continuat să mă uit, aproape ca la un documentar, ceva inaccesibil și distant, ceva de acolo și nu de aici, din fața mea. Cred că îmi lipsește prezența fizică la spectacole. Să simți reacțiile tuturor, să vezi respirația actorilor, să existăm într-un spațiu împreună, să fumez țigara de după, plină de emoțiile spectacolului. Nu mi-am dorit să mă uit la spectacole pe laptop, dar pandemia asta nu e despre dorințele nimănui, e despre adaptare și comunitate, din punctul meu de vedere. Dacă despre adaptare am vorbit deja, comunitatea rămâne să fie definită în noul spațiu al existenței noastre.

Am dezbătut cu mine aproape o săptămână dacă să mă înscriu la un workshop, când aș fi putut să văd spectacole de teatru de una singură, în continuare. Aici cred că a intervenit nevoia mea de comunitate. Același dor care m-a făcut să mă uit ce fac „oamenii de acasă”, m-a trimis către Framework. Am vrut să vorbesc cu un grup de oameni, cu pasiuni similare cu ale mele, adunați în jurul spațiului Reactor, pe care îl simt familiar, despre momente pe care le-am experimentat împreună, așa cum mai făcuserăm și în primul an al Framework.

Deși de la înscriere și până la final am început să interacționez online mai mult cu „oamenii de acasă”, m-a bucurat fiecare sesiune de privit ferestre cu oameni pasionați și cunoscuți. Traseul Framework m-a purtat prin toate emoțiile, privind spectacolele și discutându-le cu oamenii din spatele lor, prin diferite forme de a face teatru și prin abordări multiple ale unor subiecte de actualitate. Ne-am gândit împreună la CUM ne gândim la lucrurile din jurul nostru. Am lucrat cu memoria mai mult, am lucrat la calibrat toleranța. La cât suntem de privilegiați sau nu, la cât de multe știm despre alte generații, la preconcepțiile noastre și la cum încercăm sa ne schimbăm. Am purtat în mâini o „cană cu apă” încercând să o ducem la destinație într-un echilibru susținut de gândirea critică, dar și de empatie.

Am văzut prin fiecare spectacol ca printr-o fereastră către fire narative din realitatea actuală, către spațiile cunoscute și îndepărtate. Am privit și pe orizontală și pe verticală generațiile expuse pe scenă și ne-am recunoscut slăbiciunile, bucuriile și amintirile în replicile actorilor. Cu fiecare repoziționare față de intimitate și spațiu public am simțit cum se conturează un loc nou, la care mă pot întoarce mereu pentru perspective diferite. Suprastructura tehnologică, așezată confortabil în noul prezent, a fost desfăcută și căutată pe la toate circuitele, în speranța că putem găsi un spațiu comun, al generației anterioare și al celei viitoare, în care dialogul și răbdarea sa fie utile și utilizate.

Am comparat modalități de construcție a spectacolelor, am aflat mai multe despre contexte și istorii ale formelor dramatice, totul în căutarea unei poziționări față de existența performance-ului online, în prezent. Pentru mine, Framework a fost mai puțin despre a afla răspunsuri și mai mult despre a înțelege contextul social în care au apărut spectacolele prezentate și cum le vedem noi din prezent, de pe internet, de la distanță.

Îmi amintesc că, în primul Framework la care am participat, am vorbit despre ce înseamnă comunitatea și din ce comunități facem parte, iar acum, câțiva ani mai târziu, le redefinim din nou. Adaptarea e o stare continuă, de fapt, doar că o observăm mai tare în situații de criză, iar atunci creativitatea plutește ca un colac de salvare într-un ocean de necunoscut.

Le sunt recunoscatoare celor care au apărut la fiecare întâlnire (online) și au ridicat un punct de vedere nou în mintea mea. Am rămas cu dorința să îmi cercetez rădăcinile, să privesc cu mai multă atenție în amintiri și să mă întreb unde mă poziționez în noul prezent.