#filtruraul: Corturi improvizate

#filtruraul: Corturi improvizate

Puteți urmări pe profilul nostru de Instagram cum arată Reactorul prin filtrul oamenilor care însuflețesc acest loc. În ianuarie contul este preluat de Raul Coldea, regizor și performer. Raul a făcut parte din echipele artistice ale spectacolelor „Provizoriu”, „Nu cred că o să îmi treacă vreodată”, „Refugii”, „via negativa”, „Body of Defiance”, „99,6%”, „Baladele memoriei” și „Îmi place sushi”.

Citiți mai jos cum descrie Raul relația lui cu Reactorul și urmăriți postările de pe contul nostru de Instagram, cu #filtruraul.

Prima amintire cu Reactorul e dinainte să existe Reactor, când era doar un vis crazy și frumos al Oanei și al lui Doru. Eram pe punctu#l de a termina facultatea și mă gândeam, ca orice absolvent de teatru în România, că am nevoie de puțin noroc (sau de o minune) ca să apuc să lucrez ceva imediat după. M-am întâlnit într-o cafenea cu Oana și cu Doru, am făcut cunoștință. Spuneau că urmează să deschidă un spațiu și că își doresc să cunoască persoanele care vor să facă teatru în Cluj. Nu mai țin minte dacă m-am uitat ciudat la ei, cel mai probabil am încercat să zâmbesc politicos și mi-am zis „ăștia sigur urmăresc ceva necurat, sunt cu vreo schemă piramidală, sunt cămătari, lucrează ei pentru cineva”. Până la evenimentul-maraton de deschidere nu am crezut că e posibil. Fotografia de mai sus e de acolo, apropo. Am zis niște poezii în partea de slam poetry a evenimentului.

Au urmat ani în care spațiul ăsta a fost printre motivele alea puține și esențiale pentru care nu m-am mutat din Cluj. Într-un oraș care s-a transformat tot mai tare, pe care l-am simțit tot mai sufocant, Reactorul a fost locul în care am muncit, m-am împrietenit cu oameni, am dezbătut, m-am certat, m-am împăcat și de care mi-a fost mereu dor când am fost plecat. Am respirat aici.

Am pornit lucrând, împreună cu ceilalți, din dorința de a spune lucruri esențiale despre noi și despre lumea din jurul nostru. Am lucrat la spectacole fără buget de producție, am mers în deplasări cu trei spectacole în portbagajul unei mașini mici, apoi m-am bucurat când am obținut primele finanțări și producțiile noastre au început să fie tot mai complexe, mai bune. Am ajutat cum am putut înainte de spectacole și de fiecare dată am așteptat cu foarte multă emoție spectatorii. Ne-am maturizat cu toții alături de publicul nostru. În studio, în curte, în pod, în birou, e plin de urmele creșterii noastre împreună.

Urmează, probabil, ani tot mai complicați în istoria omenirii și nu pot să văd altă soluție la crizele care se întrevăd decât să conlucrăm, cumva, în comunitățile noastre. Nu că sunt pesimist, deși sunt, dar lucrurile nu par să meargă într-o direcție bună. Uneori mă gândesc la scena de final din Melancholia, când cele două surori și copilul se refugiază într-un cort improvizat, din bețe, în fața planetei care urmează să lovească Pământul. Există ceva frumos în imaginea asta despre speranță în fața unui viitor incert. Încăpățânarea cu care încă se lucrează la Reactor e un refugiu emoțional și mental care mie, cel puțin, îmi dă încredere.