În luna martie, Reactor vă prezintă prima premieră a anului 2023 și prima co-producție realizată alături de Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Pentru a afla mai multe despre procesul de lucru la spectacolul Gliese 445, am invitat două actrițe din fiecare echipă, Oana Mardare (Reactor de creație și experiment) și Mădălina Mușat (Teatrul „Andrei Mureșanu), să ne povestească cum a fost.
La ce lucrezi acum? Ce te interesează, ce anume vrei să descoperi în munca ta de actriță?
Oana Mardare: Lucrez acum la Gliese 445, un spectacol de teatru performativ scris și regizat de Raul Coldea, în spațiul creat de Mihai Păcurar, în universul sonor creat de Alexandru Condurat. Împart acest spațiu cu 9 actori și actrițe de la Reactor și de la TAM din Sfântu Gheorghe. Lucrăm de la distanțe mai mici sau mai mari, cu planuri bine numerotate, cu principii clare, cu straturi peste straturi, dar mai ales, cu grijă și libertate asumată matur. E al doilea proiect la care lucrez după o pauză de un an și jumătate în care mi-am imaginat cum ar fi viața mea dacă nu aș mai fi actriță, în care am reflectat mult la felul în care îmi fac meseria, la felul în care se face teatru la Reactor și cum se resimte asta în actori, la felul în care lucrează regizorii cu actorii/actrițele și invers, dar mai ales, la ce înseamnă, de fapt, pentru mine, acum, să fac teatru, să fiu actriță sau performeriță sau orice e între cele două. Munca mea la spectacol a început cu prima temă primită de la Raul, prin iunie anul trecut, în care ne-a cerut să scriem despre „cum ar fi dacă ar fi ultimul nostru spectacol”. E un text la care am mai revenit doar acum, după 9 luni, din mijlocul procesului de lucru, și care m-a suprins prin faptul că ceva din el chiar s-a păstrat. O atmosferă de împăcare, neîncrâncenare și bucurie. Cred că asta îmi doresc să (re)descopăr în munca mea de actriță. Plus, o tehnică nouă de lucru, mai puțin bazată pe emoțional, dar la fel de caldă. 🙂
Mădălina Mușat: Din punct de vedere profesional, întotdeauna am considerat că dacă nu există cel puțin un lucru care mă roade să-l explorez, atunci înseamnă că nu sunt pe drumul cel bun. În prezent acest lucru îl reprezintă flexibilitatea, mai exact extinderea capacității de a mă adapta în fucție de fiecare cerință, context, situație. Acest lucru presupune asumarea unui soi de suprimare a tuturor preconcepțiilor legate de genul de proiect la care lucrez, și abordarea lui cu încântarea și curiozitatea specifice unui copil. Nu e întotdeauna ușor să mă desprind de propriile tendințe dar cred că asta e calea care garantează învățarea constantă.
Ai avut parte de tot felul de experiențe la scenă până acum, în spectacole cu procese de lucru diferite. În cazul spectacolului Gliese 445 e vorba despre un proiect care își propune să fie mai amplu și se desfășoară în paralel la teatrul din Sfântu Gheorghe, respectiv la Reactor. Spune-ne mai multe despre cum ați lucrat. Se schimbă ceva față de celelalte proiecte în care ai fost implicată? Ce provocări sau satisfacții apar?
M.M.: Spre deosebire de restul proiectelor la care am lucrat până acum la teatrul Andrei Mureșanu, Gliese 445 a reprezentat din start o provocare pentru mine având în vedere că este prima dată când iau contact cu teatrul performativ. Acest lucru a avut un impact avantajos pentru că am perceput acest proces de lucru ca pe un laborator în care am descoperit foarte multe unelte esențiale pentru meseria mea, de care habar nu aveam că există în mine. A fost o muncă atipică, în sensul bun. Fiecare repetiție a fost pentru mine o călătorie înspre autocunoaștere în care întotdeauna a contat mai mult drumul decât destinația. Acest lucru a fost posibil, în primul rând, datorită lui Raul Coldea care a propus un mediu de lucru ferit de presiune și de constrângerile tipice construirii unui spectacol de teatru. Raul are toate calitățile specifice unui regizor bun: e talentat, informat, atent la nevoile actorilor, extrem de curajos și de matur. Nu a existat o zi în care să nu învățăm cel puțin un lucru nou de la el. Tot el ne-a insuflat constant libertatea și răbdarea – două ingrediente esențiale în obținerea lucrurilor valoroase. Un alt motiv pentru care a fost imposibil să ne simțim neinspirate a fost spațiul creat de Mihai Păcurar. E o abundență în simplitate, o întindere atât de disponibilă și de deschisă, dar în același timp atât de plină de resurse foarte bine alese, capabile să contribuie perfect la materializarea oricărei idei. Mihai e un artist care se dedică complet proiectului. Datorită simțului său extraordinar de a ști ce funcționează și ce nu, sfaturile sale au fost întotdeauna demne de urmat, iar contribuția sa a fost enormă. O sursă esențială de inspirație pentru mine o constituie fără îndoială colegele mele – Camelia Paraschiv, Fatma Mohamed, Oana Jipa și Anca Pitaru. Câteodată e de ajuns să mă comport ca apa în preajma lor, să mă las cu încredere modificată de fiecare dintre ele pentru că știu că voi lua cu siguranță o formă bună. Le admir, în primul rând, pentru felul uluitor în care s-au adaptat la cheia performativă, ca și cum le-a fost familiar, și pentru farmecul cu care scena e inundată atunci când intru din afară și le găsesc pe ele patru acolo. E molipsitor… Un alt mare câștig pe care acest proiect ni l-a adus este colaborarea cu oamenii minunați de la Reactor din Cluj. Prima etapă a acestui proces a fost un workshop comun pe care regizorul Raul Coldea l-a organizat în vara anului trecut. A fost o săptămână care ne-a picat bine tuturor. Nu au lipsit nici munca, nici distracția, nici creativitatea și nici discuțiile interminabile despre cum percepem viața. A fost ceea ce eu numesc întâlnire cu folos, și nu mă refer doar la workshop…
O.M.: Au fost câteva zile de workshop care au conținut multă căldură, în august, în Sfântu Gheorghe. Amintirea asta s-a păstrat ca o conexiune principală între noi, care are textura acelor zile de vară petrecute împreună. Există acolo undeva „în spațiul din spatele ochilor”, ca „un alt timp” care știm că a fost posibil. (Îl citez pe Raul mai mult decât vă dați seama 🙂 ) În a doua fază de lucru, cea a repetițiilor, nu ne-am mai întâlnit deloc fizic, doar intermediați de tehnologie. Cum ziceam, conexiunea de bază e cea stabilită în vară, peste care se acumulează informațiile și experiențele noi din proces. Ce se schimbă pentru mine, față de alte procese și proiecte, este apariția unui tip de atenție și de emoție care vine odată cu nesiguranța unei conexiuni pe care nu ești sigur(ă) că o vei putea păstra, o conexiune care e foarte fragilă (partea tehnică mă sperie mai tare decât cea emoțională) și care riscă să rămână mai vie în amintire, în trecut, decât e în prezent. Satisfacția e clar cea dată de orice formă de confirmare că am reușit să ne conectăm și acum (la propriu și la figurat).
Putem vorbi despre un spectacol care se întâmplă în două locuri diferite sau despre două spectacole care se întâmplă simultan?
O.M.: Putem vorbi de foarte multe spectacole care se întâmplă/ se creează simultan. Dar sigur ar fi minim două. Cel de la Reactor și cel de la Sfântu. Pe urmă, ce se captează pe video, dintr-un spațiu în altul și se montează live, ar putea fi un spectacol în sine. Apoi fiecare performer trăiește un spectacol unic la care doar el sau ea are acces. Fiecare spectator colează un spectacol, investind cu sens o serie de acțiuni care conțin sensuri multiple.
În ce privește relația dintre cele două spectacole și cele două echipe, știm fiecare că suntem acolo, la distanță, dar putem cuprinde doar o mică parte din experiența de a fi alături de celălalt. Frânturi de voci și de imagini, prezențe ale unor oameni pe care nu îi vezi, dar care știi că sunt acolo și că există într-un cadru similar și fac lucruri similare. Lumi cu care poate nu ai interacționa în mod normal, de a căror existență poate chiar ai uita, dacă nu ai avea câteva dovezi clare ale prezenței lor. Cred că relația se întâmplă destul de mult în imaginar. Zilele astea am avut repetiții comune, după o perioadă în care Raul a repetat întâi la TAM și apoi la Reactor cu fiecare echipă. Mi-am imaginat mult atmosfera de acolo și în imaginația mea continuă să fie vară în Sfântu Gheorghe. Fetele par foarte vesele și senine. Eu am avut o durere de cap vreo două zile și simțeam cu atât mai mult că suntem în realități paralele :)). E o provocare să ne adunăm, să ne reglăm volumele, să vorbim pe rând fără să ne suprapunem peste oamenii pe care nu-i vedem, să intuim ce se întâmplă în pauze cu fiecare… Dar în momentul în care începem repetiția, chiar și cu bruiajele tehnice, tot simt că suntem cumva în același timp și spațiu. Mi se pare foarte emoționant.
M.M.: Pentru mine e un spectacol de sine stătător cu o amplitudine mare. E vorba despre ceva foarte sensibil în acest eveniment în care actori și spectatori din orașe diferite iau parte la un act artistic comun. Gliese 445 poate fi steaua care schimbă legile naturii, făcând pentru 2 ore să dispară cei 276 de kilometri dintre noi. Acest concept poate fi perceput ca pe o invitație la a avea curajul să spargem cât mai des distanțele de orice fel care se instalează între noi, pentru că știm cu toții cât de prezente sunt ele în viețile noastre. Mi-aș dori ca cei care vin să ne vadă să privească și în felul acesta prezența distanței ca element principal în spectacolul nostru.
Cum se împacă/întâlnesc gândul de a vorbi despre teatru la modul autoreflexiv, ca o încheiere, cu ideea asta a unui viitor incert, dar în care mai există speranță? Există mult material autobiografic în acest text. Cum e să te gândești la lucrurile astea, fiind o actriță tânără la început de drum?
M.M: Acest mod în care facem referire la teatru în spectacolul Gliese 445 nu poate să însemne decât o provocare pentru gândirea unui artist tânăr aflat la început de drum și mă bucur enorm că întâlnesc teme de genul ăsta acum, pentru că ele îmi mențin mintea vie, mă fac să realizez că nu este imposibil ca lumea fictivă cu care ne jucăm să devină realitate într-o bună zi și atunci ce facem? La această întrebare, mai importantă decât găsirea unui răspuns devine căutarea lui, și astfel apare creativitatea.
O.M.: Pentru mine se împacă și se întâlnesc prin cuvântul „schimbare”. Simt că fiecare schimbare are nevoie de un timp de încheiere, de rămas bun de la ceva ce a fost și apoi de un timp nou de (re)deschidere pentru ceva incert ce îi va lua locul, ceva ce poate fi mai rău, dar poate fi mai bine sau poate că nici nu are sens să mai punem astfel de etichete. Ceva va lua mereu locul la ceva. Avem o scenă foarte concretă în contrapunct cu toată atmosfera spectacolului, în care această trupă de actori formată din 5 corpuri țepene și 10 voci destul de nervoase, află că există un android sau o androidă în echipă, care face o treabă foarte bună (nu știm dacă e el/ea foarte uman(ă) sau dacă am devenit noi foarte androidici (?) ). Nu știu de ce, dar e o scenă care îmi dă speranță. Poate pentru că o plasez undeva foarte departe și mă suprinde plăcut ideea că în acel viitor îndepărtat, teatrul e încă viu și își caută formele juste pentru timpurile în care trăiește. Cred că traseele noastre profesionale, astea în care suferim mult făcând teatru, ne chinuim, ne certăm, ne împăcăm, ne rupem și ne reîntoarcem, sunt dureroase în primul rând pentru noi. Și asta mi se pare ceva crud și liniștitor în același timp.
Cum putem să mai vorbim despre viitor astăzi? Dar despre viitorul muncii, implicit despre viitorul muncii noastre ca artiști/artiste de teatru?
M.M.: Se vorbește mult despre viitor în munca noastră. Există o nevoie a artistului de a pune obsesiv accent pe încercarea de a proiecta în viitor traiectoria sa artistică. Acest lucru este normal, el vine din incertitudine, din frică, din natura imprevizibilă a artei noastre. În felul ăsta riscăm să devalorizăm momentul prezent – locul în care se nasc miracolele. Ceea ce eu propun este să îmbrățișăm cu toată ființa incertitudinea asta specifică meseriei noastre. S-o îmbrățișăm cu încrederea cu care personajul din pictura “Leap of faith” se aruncă în necunoscut…
O.M.: Ce propune Raul și ce mi se pare și mie foarte puternic, este un fel de seninătate și o mare grijă unii față de alții. E foarte greu de educat și de păstrat, dar când se întâmplă, e aur curat. E singurul teren de pe care mai văd sens acum să lucrezi. Pentru orice fel de viitor.