În perioada aceasta se lucrează la un nou spectacol – a treia parte a „Trilogiei Solidarității”, proiectul regizoral al lui Petro Ionescu în cadrul căruia au fost create Partea 1. Iubirea și Partea 2. Puterea. Partea 3. Solidaritatea va avea premiera în 30 și 31 mai la Reactor. Printre repetiții, Petro ne-a lăsat câteva cuvinte scrise despre experiența lucrului la aceste spectacole, din 2022 și până acum.
În perioada asta îmi pun foarte multe întrebări despre ce facem, despre sensul muncii, din foarte multe puncte de vedere. Chestionez munca mea artistică în raport cu contextul social politic în care ne aflăm și felul în care ele se influențează. Chestionez munca la spectacolul pe care îl pregătim pentru finalul lunii mai și ce spune acest spectacol. Chestionez ideea de muncă, în general, și ce ar trebui ea să însemne sau să ne aducă.
Trilogia Solidarității e un proiect care a avut mai multe etape. Prima etapă e aia în care îmi tot imaginam că fac un spectacol despre iubire (nu doar iubire romantică) și contexte politice, înainte să mă gândesc să dau la masterul de regie de la Târgu-Mureș sau să am în cap ideea de trilogie. Apoi a urmat pregătirea pentru admitere și atunci am început să conturez un proiect regizoral cu trei spectacole, să definesc cele trei părți ale trilogiei și să pun și mai mult accent pe prima parte, Partea 1. Iubirea, care a fost și spectacolul meu de disertație. Pandemia a avut o contribuție destul de mare și în decizia de a da la master, dar și de a face această trilogie. A accelerat niște gânduri despre rolul artei, despre ce pot spune eu despre lume prin teatru, din nevoia de a-mi defini locul cumva și munca, evident. Și așa a apărut urgența, senzația aia de it’s now or never. Știam că e și ultima generație a masterului condus de Theodor-Cristian Popescu, știam că vreau de foarte mult timp să fac regie, știam că vor fi cursuri online, cel mai probabil, deci era și mai ușor cu distanța Cluj-Mureș și am zis că trebuie să fac asta.
Dacă mă uit la cum au decurs lucrurile până acum, simt că am rămas destul de fidelă ideilor inițiale ale trilogiei și că modul de lucru la primele două părți, cel puțin, a fost foarte în acord cu temele abordate. La fiecare spectacol mi-am propus să lucrez și cu o tehnică a colajului, neavând o structură gata stabilită și textul scris integral înainte de a începe repetițiile. Deși e și stresant pentru echipă, recunosc că îmi place să mă arunc în tipul ăsta de necunoscut, să descopăr lucruri la scenă și să adaptez anumite momente și în funcție de prezentul în care se desfășoară repetițiile. Suprapus pe aceste lucruri este și o cercetare artistică pe zona de performativitate pentru fiecare spectacol în parte. Am vrut să experimentez și să testez formule diferite și am avut de fiecare dată o echipă artistică dispusă să se arunce în propunerile mele, chiar și atunci când unele lucruri nu duceau undeva.
Citeam zilele trecute ce am scris pentru primele două părți ale trilogiei, iar distanța de procesele de lucru de la Partea 1. Iubirea și Partea 2. Puterea mă ajută să văd și mai mult legătura dintre felul în care am lucrat la aceste spectacole și raportarea mea la temele din spectacole, respectiv etapa sau starea mea de spirit din acel moment. Mă gândesc că dacă mă apucam să fac acum un spectacol despre iubire, ar fi arătat complet diferit. Cred că e foarte importantă ordinea în care am ales să le fac, iar acum, apropiindu-mă de finalul trilogiei, observ cum arată schimbarea, parcursul ei, în cei aproape 6 ani de când lucrez la această trilogie. Când eram la finalul repetițiilor de la Partea 2. Puterea, ziceam că sunt curioasă care va fi contextul macro al societății, respectiv cel micro, al meu personal, atunci când voi lucra la spectacolul despre solidaritate. Am ajuns aici și sunt mai degrabă confuză, mai lipsită de certitudini decât eram la primele două spectacole, și în raport cu tema, dar și cu sensul lucrurilor.
Scriu rândurile astea cu o săptămână înainte de alegerile prezidențiale din România și mă simt foarte nesigură.
Nu știu exact cum arată solidaritatea, e un concept dual, ridică și întrebarea despre diferența dintre caritate și solidaritate, dar una din definițiile mele preferate zice așa: Solidaritatea e un tip de ajutor pe care îl oferi pentru că vrei să contribui la binele comun al unei comunități. Am avut multe dezbateri controversate despre cum definim solidaritatea și în Norvegia, în cadrul rezidenței de cercetare artistică, dar și cu echipa spectacolului, pentru că uneori depinde foarte mult de baricada căreia vrei să îi faci dreptate sau căreia îi oferi sprijin. Cred că asta m-a condus subtil la a gândi acest spectacol mai mult ca un refugiu, un colț în care să te retragi, căruia să îi aparții măcar parțial pentru două ore și apoi te întorci la propria ta realitate. Ce m-a surprins la acest proces de lucru e, pe de o parte, simplitatea structurii la care am ajuns alături echipa de concept – există o acțiune concretă desfășurată pe toată durata spectacolului, o muncă făcută de performeri împreună, și pe de altă parte, dificultatea de a alege și de a da spațiu unor povești despre instanțele solidarității în estetici foarte diferite.
Există legături sau scene gândite în relație directă cu toate cele trei părți ale trilogiei care au ajutat mult la concept. Unele au fost construite în opoziție, altele duc mai departe idei lansate mai vag, dar ce e important e că fiecare parte conține un pic din toate și că pot fi văzute separat, nu neapărat în ordine cronologică. Ce mi-aș dori, dar cred că e foarte puțin posibil, e să fie un maraton cu toate cele trei părți, în aceeași zi.
Există mai multe grade de implicare a publicului în spectacol, dar nimic nu e obligatoriu și nici nu e intruziv, cel puțin din punctul meu de vedere. Lucrurile pot funcționa și dacă cineva alege să nu participe. Însă, apropo de chestionarea de care vorbeam de mai sus, îmi doresc să rămână niște întrebări despre contribuția noastră directă în contextele în care trăim, despre ce lăsăm în urmă sau despre acțiunile noastre care au un efect asupra celorlalți. Pe de altă parte, urmăresc și să persiste acest gând că solidaritatea înseamnă și acest timp pe care ni-l oferim reciproc – noi cei care facem spectacolul și publicul care e în sală.
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.