În luna martie, Reactor vă prezintă prima premieră a anului 2023 și prima co-producție realizată alături de Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Raul Coldea, prieten și colaborator vechi al spațiului, semnează regia și textul spectacolului „Gliese 445” și l-am rugat să ne împărtășească gândurile lui despre acest proiect și despre cum a lucrat cu cele două echipe artistice.
Pe când lucram la „Habituare” am avut un vis. Nu îmi amintesc foarte des ce visez, mi se întâmplă doar când e foarte puternic. De senzația din dimineața aia, la vreo săptămână înainte de premieră, îmi amintesc clar.
Visasem că eram la Reactor, că lucram la „Habituare”, mai erau câteva zile până la premieră și repetiția a fost întreruptă de o alertă de atac nuclear, primită prin RO-Alert. Am fugit de la Reactor și ne-am adăpostit pe unde am putut. O parte din echipă am ajuns în același loc, despre ceilalți nu știam nimic. Am stat acolo câteva zile și la data și ora spectacolului, printr-un gest comun, spontan, spectacolul a început. Eram în subsolul unui bloc din Piața Mărăști, adăpostul era plin. Și a început spectacolul. Așa lung și dubios cum e și în realitate, dar fără recuzită și costume. S-a întâmplat ceva magic, împărtășeam cu toții acolo un soi de experiență absurdă, pe care nu ne-o doream. Și absurdul de a avea un spectacol de teatru tocmai acolo făcea lucrurile să aibă, paradoxal, mai mult sens.
Când am început să mă gândesc la spectacolul la care lucrez acum, prin 2020, nu avusesem încă acest vis. Războiul nu începuse. Ne pregăteam să ieșim cumva din treaba cu pandemia, să învățăm ceva din ea. Eram destul de influențat de cum fusese văzută arta în timpul lockdown-ului. Mă interesa distincția asta dintre lucrători esențiali și lucrători neesențiali. Mă urmăreau momentele artistice încropite la ferestre și pe internet, peste tot în lume. Mă gândeam că e un moment interesant pentru artă. Că poate o să se schimbe lucruri. Mă gândeam mult la contextele de producție și la cum au rezistat sau nu lucrătorii independenți în perioada aia. Cam la aceleași lucruri mă gândesc și acum.
Pentru „Gliese 445” am pornit cu o întrebare, adresată tuturor persoanelor din echipa artistică. Cum ar fi dacă ăsta ar fi ultimul nostru spectacol de teatru? La improvizațiile comune de la Sfântu Gheorghe, din vara anului trecut, când echipele Teatrului Andrei Mureșanu și a Reactorului s-au întâlnit pentru a se cunoaște și a lucra câteva zile împreună, plutea un răspuns mișto în aer. Dacă ăsta ar fi ultimul nostru spectacol, ne-ar plăcea să experimentăm grija, încrederea și libertatea.
A fost și este unul dintre procesele alea faine și lejere, de care încercăm să ne bucurăm cât putem de mult, fără presiunea premierei. Cred că am visat mereu la asta. Am lucrat pentru prima oară cu Mihai Păcurar și m-am bucurat să întâlnesc un om cald și atent, care e aproape de proces și care nu ezită să se vulnerabilizeze, un artist care vine împreună cu tine cu tot ce știe și cu mult din ce este, oriunde ai fi. Pe scenă sau în spatele ei. Tot la categoria descoperiri magice sunt actrițele de la Sfântu Gheorghe, fiecare în parte, pentru energiile lor diferite și pentru deschiderea lor față de un limbaj pe care l-am experimentat cu toții prima oară și care nu e mereu cel mai intuitiv sau cel mai confortabil. Este acolo o trupă minunată pe care mă bucur că am cunoscut-o și pe care aș recomanda-o oricui. Și echipele din spatele scenei. Din ambele spații. Cunoașteți povestea cu independentul și oamenii din scenă care sunt în același timp și în spatele ei. Dacă nu o cunoașteți, veți primi un mic, foarte mic indiciu la spectacol.
Am lucrat în primă fază la Sfântu Gheorghe, apoi am venit la Cluj pentru a construi (aproximativ) același lucru la Reactor. Eu m-am mutat de câteva luni din Cluj și întoarcerea în orașul în care am locuit 12 ani a fost puternică. Cu un amestec de emoții: cu anxietate, cu bucurie, cu dor, cu tristețe și mult chef de viață. M-am bucurat să lucrez din nou la Reactor, cu oameni pe care i-am cunoscut acum multă vreme, cu oameni cu care am lucrat constant în ăștia 9 ani, sau doar o dată, acum câteva luni sau acum câțiva ani. Fiecare dintre oamenii de aici sunt esențiali pentru mine și ar mai trebui probabil încă două-trei texte de blog ca să intru în detalii. Mă bucur că ne cunoaștem. Și mă bucur că nu luăm lucrurile for granted. Că încercăm să lucrăm cu grijă și să ne bucurăm că facem asta împreună.
În 8 martie mă întorc la Sfântu Gheorghe pentru ultimele șnururi de acolo și la a treia reprezentație vin să văd live și la Cluj. Drumul ăsta, între aici și acolo e ceva care mă interesează mult. Felul în care ne proiectăm așteptările și dorințele în distanțele dintre noi. Ce vedem și ce ne-ar plăcea să vedem în distanța asta. Ce auzim. La ce intensitate. Dincolo de planul ăsta al spectacolului care se joacă fizic în două părți e și un spațiu de reflecție la dorințele și dorurile noastre colective. E un exercițiu de arheologie în care descoperim tot felul de… chestii. Obiecte reale și mai puțin reale. Ca atunci când eram mici și am vrut să săpăm o groapă ca să ajungem în partea cealaltă a lumii. Și pe drum am dat de jucării de plastic de anul trecut, de apă, fosile și desigur, de nesiguranța că o să reușim să terminăm groapa până la ora mesei.
Când mă întreabă lumea despre ce e spectacolul, le zic că e despre sfârșitul lumii. Cei care mă cunosc râd și zic Iar? Râd și eu, facem câteva cioace și mă întorc în mijlocul procesului de lucru. E ceva emoționant pentru toată lumea să ne gândim, din mijlocul vieților noastre, la faptul că facem teatru și că lumea, pentru moment cel puțin, a luat-o din nou razna. S-a mai întâmplat și cu alte ocazii. Inventariem momente din istorie. Ne uităm la ce e foarte mic și la ce e foarte îndepărtat. Ca în fizica cuantică. Facem paralele și metafore amuzante și intelectualiste. Zicem despre teatru că seamănă cu experimentul lui Shrödinger. Sperăm să aibă sens.
Am lucrat cu sfârșiturile de lume în ultimele spectacole pe care le-am făcut. Am lucrat cu lungimea momentelor, cu liniștea, cu zgomotul. Pentru că lumea care mă înconjoară e plină de extreme. Îmi doresc ca oamenii care vin să vadă spectacole ca „Habituare” sau „Gliese 445” să se emoționeze, să râdă, să se revolte, să prioritizeze un soi de experiență senzorială sau emoțională înaintea gândului că avem soluții la problemele lumii. Eu unul nu mai simt de ceva timp că am. Ne-am întrebat des în procesul de la „Gliese 445” cum se numește tipul ăsta de teatru sau dacă e teatru. Nu știu să zic. Avem lucruri stabilite precis, un text care e același de fiecare dată, dar care nu urmărește o poveste, avem scene care vor fi de fiecare dată altfel, dar nu vrem neapărat să le numim „improvizații”. Nu știm niciodată dacă cea mai bună reprezentație a spectacolului (sau cum s-o numi) nu s-a întâmplat deja la o repetiție. Și asta e foarte mișto. Ne propunem să urmărim cum ne va transforma momentul în care va intra publicul în sală pentru prima oară. Așa e mereu la teatru, nu am inventat nimic.
În final, tot cu întrebarea asta rămân. Cum ar fi dacă ar fi pentru ultima oară? Pentru că teatrul e mereu la fel de fiecare dată și pentru prima oară și pentru ultima oară, toate în același timp. Așa că mi se pare just să ne întrebăm asta și poate, undeva în multivers, o să însemne ceva măcar pentru un om. Sau pentru o entitate ale cărei principii nu ni le putem imagina. Că o să însemne ceva pentru viitorul nostru. Viitor e mâine și peste 40000 de ani.