Adonis Tanța - despre făcături și făcături reale

Adonis Tanța - despre făcături și făcături reale

În general, mă feresc să mă chestionez prin scris, am impresia că nu am zis suficient sau că nu trebuia să zic așa, sau că nu știu ce. În schimb, apreciez pe orcine reușește să își materializeze gândurile, cred că cel mai frumos e să scrii lăsând niște puncte de suspensie, ca o întrebare, ca o posibilitate de a mai adăuga încă ceva…

Mă bucur mult de traseul meu artistic, am început de la cel mai clasic gen teatral, opera. Pentru mine, faptul că acum fac teatru nu e o schimbare extraordinară; eu, pe undeva, mă simt la fel – simt că fac aceeași meserie. Teatrul din operă a fost mereu mai atrăgător pentru mine decât muzica, ce e frumos atunci când joci cântând e că muzica deja îți arată intensitatea la care trebuie să ajungi și de cele mai multe ori, dacă ai studiat și ești pregătit, trebuie doar să deschizi gura și ajungi unde trebuie. Teatrul lasă spațiu între cuvinte, le poți formula, te poți juca mai mult cu pauzele, le mai întorci, le mai amesteci…

De aici și relația mea cu umorul în scenă, umorul venit din limbaj. M-am jucat mult în ultima perioadă, ca performer, cu limbajul, cu poveștile aparent fără sens, stupide, am strecurat din când în când câte un cuvânt nelalocul lui și asta creează un efect savuros atât pentru mine, cât și pentru public. Cred că e mult despre comunicare, despre ce înseamnă comunicarea, despre un fel de a zice poveștile. Am fost și sunt mereu atent la oameni și identific rapid când cineva exagerează, umflă și mi se pare înduioșător faptul că ne dorim să fim cumva, să părem cumva, de multe ori mă surprind și pe mine în fel de fel de mecanisme. Asta mi se pare mie amuzant, e ceva extrem de uman, faptul că îngroșăm vocea unoeri, că o ridicăm, că o răgușim, că ne încruntăm, mai ales când astea nu îs acoperite de cine știe ce poveste copleșitoare :))

Așa văd eu teatrul uneori, sau un anume tip de teatru, o copie funny a unor mecanisme umane, mi se mai pare foarte amuzant și când ele nu îs livrate veridic, cu suflet, ci așa în formă, în sine, râd foarte mult de strădania mea sau a altor actori pe care îi văd pe scenă și numa’ nu le iese, poate să sune crud, dar nu e, e amuzant, totuși nu omori pe nimeni cu un rol care nu ți-a ieșit…

Unde cred eu că e o mică problemă e atunci când actele artistice devin bătătorite de niște manierisme copiate, mi se mai pare foarte amuzant când cineva urlă pe scenă dintr-o dată sau cade și se vede că a căzut foarte tehnic și fals, sau un plâns foarte artificial mi se mai pare amuzant.

O seară de divertisment la Reactor
Foto: Andrei Niculescu

În „O seară de divertisment la Reactor” m-am și ne-am jucat mult cu ideea de entertainment și cu un anume tip de a face teatru, pe care îl chestionăm, ne-am jucat și cu forma și mai ales cu conținutul. Deși, din punctul meu de vedere, e un spectacol real de divertisment, nu ne-am scutit de responsabilitatea topicurilor pe care se face divertisment. Cred în umor și cred că el este salvator, dar cred și că trebuie făcut cu responsabilitate. E posibil ca publicul să înmagazineze informațiile mai ușor prin umor, cred că teatrul educă sau e clar măcar că influențează, de aceea nu putem să purtăm cu noi toate prejudecățile sociale și pe scenă. Pentru mine, spectacolul nostru este foarte, foarte inteligent, pentru că lasă toate punctele astea de suspensie prin el.

În timp ce lucram la spectacol pășeam încet, încet și cu atenție, pănă am prins curaj tot mai mare, pentru mine e foarte important să știu ce idee slujesc, și dacă o cred și eu, mă duc cu ea mai departe și mă simt acoperit în orice improvizație aș face. Mă simt foarte penibil când nu știu ce fac, sau ce vreau să zic, sau dacă cred sau nu în ceea ce fac, sunt genul de actor care trebuie să fie în acord cu discursul spectacolelor în care joacă, dacă nu în totalitate, măcar parțial…

Ca să nu mă înțelegeți greșit, eu iubesc teatrul, nu mi se pare o bătaie de joc, dar uneori decât să fac o făcătură, mai bine fac direct o făcătură și e mai real decât ceva ce vrea să fie real dar e clar că nu e, pentru că suntem totuși într-o sală de spectacol…

Mă rog, cred și în povești și personaje și abia aștept să mai prind un text unde să am un personaj mișto. Uneori, viața mi se pare extrem de stupidă și mă țin cu dinții de un sens și atunci devin mai sensibil și îmi place să lucrez pe emoție, alteori îmi place foarte mult să trăiesc și îs pus pe glume, depinde cum mă prinde spectacolul la care lucrez, dacă e devised, dacă nu, aștept să fiu provocat de un text, de un regizor/regizoare, de cineva, dacă nu e nimeni, din când în când mai fac eu câte un spectacol sau un film sau o piesă, să mai caut, să mai văd, să mă mai distrez.