În această lună, la Reactor, deschidem stagiunea cu o premieră mult așteptată, spectacolul „Visul”, care aduce împreună cea mai mare echipă artistică din istoria colectivului nostru. Alexa Băcanu semnează textul acestui spectacol, scris în urma unei perioade de cercetare, și ne dezvăluie mai multe despre procesul ei de lucru la acest proiect.
Acum-acum nu fac decât să urmăresc cum și în ce măsură se împlinește la scenă singurul text pe care l-am scris anul ăsta. Și, ca de obicei, îmi iau notițe mentale – ce-am făcut bine, ce-am făcut rău, ce aș fi putut face altfel. Deci momentan nu cercetez, ci evaluez. Ceea ce ai putea zice că e tot parte din cercetare, cea constantă, care ține de meserie. În același timp, există în „Visul” multe din temele care mă interesează și la care tot revin. Nu o să le înșir, dar cred că toate au legătură cu cercetarea unor narațiuni care ne formează, ne controlează și ne țin prizonieri.
Ce se schimbă când tema e una atât de actuală și de sensibilă e cât de responsabilă mă simt ca să spun povestea cât mai bine. Și pentru că nu știu exact ce înseamnă „bine” în cazul ăsta, pentru că trebuie să descopăr totul pe parcurs, procesul e mai greu decât dacă vorbeam despre ceva total fictiv, sau poate despre ceva cu mai puține mize. Trebuie să mă opresc mereu să mă întreb dacă nu cumva merg în direcția greșită, dacă e corect ce afirm, dacă nedreptățesc pe cineva, dacă e un ton nepotrivit etc. Cred că atunci când poveștile altora depind de tine, e obligatoriu să faci asta, dar e necesar și să te faci că uiți câteodată, altfel nu ai termina niciodată.
Faptul că textul e unul de musical m-a obligat la o esențializare și o directețe de care era nevoie aici. Și cred că m-a mai obligat și la o încredere mai mare în colegii care intervin pe text după ce eu mi-am terminat în mare parte treaba. Nu mai e doar o viziune regizorală de care depind și pe care contez să ajute ca piesa să-și atingă potențialul, în cazul ăsta mai sunt și unsprezece muzicieni care îmi sunt co-autori, practic. Adică am simțit acum că am scris doar jumătate din text și că el nu e gata până ce muzica nu umple golurile. Pentru a ajunge la atmosfera pe care ne-o doream, la zona aia ambiguă și neclară și confuză despre care ni s-a vorbit în documentare, aveam nevoie de forța de sugestie a muzicii.
Cred că proiectul nostru, „Zonă de siguranță”, din care face parte și „Visul”, a reușit deja să aibă un impact prin activitățile de până acum. Spectacolul vine ca o completare sau ca o altă perspectivă, poate, o desfacere a temei și un privit cu lupa la anumite aspecte. De ajuns o să ajungă cu siguranță la cei pe care îi vizează în mod direct, oamenii de teatru. Dar mi-aș dori să ajungă și la un public mai larg, pentru că lucrurile despre care vorbim nu aparțin exclusiv lumii teatrului și cred că toți avem nevoie din când în când să ne întrebăm dacă normalitatea noastră e cu adevărat normală. Un sistem educațional/social bazat pe teamă și dominare și pe umilirea celui mai mic există peste tot. Tendința de a conferi valoare morală muncii excesive, tendința de a trata corpul femeii ca pe un bun comun, tendința de a descuraja și pedepsi individualitatea și gândirea critică, nimic nu e exclusiv al teatrului sau al facultăților de teatru. Dacă va reuși să schimbe ceva în mod concret? Asta chiar e întrebarea la care tot revin și revenim, mai ales cei care facem teatru, mai ales atunci când ne simțim cinici. Cred că așteptarea de a schimba lumea e prea mare pentru orice lucrare artistică. Spectacolul nostru face parte dintr-un proces mult mai larg de chestionare a lumii în care trăim prin mijloace artistice de tot felul și, împreună cu toate celelalte colege de proces, da, cred că va genera schimbare, dacă nu acum, atunci în timp. E un proces de acumulare și de propagare a unor povești, idei și întrebări necesare de auzit, văzut, înțeles. Și e convingerea mea că poveștile schimbă lumea – ăsta e motivul pentru care trebuie tratate cu responsabilitate.