În luna noiembrie, Reactor va prezenta premiera spectacolului „Sub apă” din cadrul proiectului Drama 5, ediția a VII-a. „Sub apă” e un spectacol bazat pe textul scris de Ioana Toloargă, participantă a rezidenței Drama 5 din acest an și cea al cărui text a fost selectat pentru a fi montat. Am rugat-o pe Ioana să ne spună mai multe despre etapa de rezidență, procesul de scriere și despre lucrul la scenă. Iată ce ne-a răspuns:
Cred mult într-o scriitură personală și autovulnerabilizantă, sub o formă sau alta. Textul trebuie să fie un act de sinceritate cu mine, ca să-i vorbească și altcuiva, apoi. Când m-am înscris la Drama 5 știam numai că vreau să scriu despre singurătate și despre scenariile pe care o femeie (personajul meu) și le face în minte, în paralel cu o existență mai mult decât banală. De fiecare dată când îmi dau seama că nu am „experiență de viață” spun despre mine: „da, dar am o viață interioară bogată”. Așa proiectam și personajul ăsta, în spiritul acestui teatru personal. Și, mă gândesc acum, așa suntem toți: mai degrabă suma lucrurilor pe care le imaginăm decât a celor pe care le trăim propriu-zis (infinit mai puține).
Am fost destul de sigură că nu va fi, propriu-zis, un text personal, în sens autoficțional (cu asta nu știu cât m-am înșelat, mai ales că, mai târziu, m-am răzgândit și mi-am dat seama că tot ce scriu este sau devine personal). Îl proiectam cu accente absurde și existențialiste. Credeam că va fi o piesă despre narațiuni compensatorii.
M-am înscris foarte emoționată cu vreo două fragmente, care se regăsesc, prelucrate, și în versiunea finală. Nu aveam un plan clar, dar cred că mă obseda tema, fiindcă este cea mai mare frică a mea. La interviu am spus că îmi doresc să fie o piesă despre o senzație recurentă în viața mea, pe care nu mi-o puteam explica: mereu la graniță între vis și trezie, între prezență și absență, ca și cum ai fi sub straturi dense de apă – transparente, dar care te apasă și îți îngreunează orice mișcare. Viața asta de animal subacvatic, singur și care își construiește un biotop care să îl protejeze și să îl izoleze e ce mă interesa. Știam că vreau să fie și o piesă despre existența și experiența în corp – ceva ce constituie aproape ca o revelație zilnică pentru mine.
Apoi m-am bucurat foarte mult când chiar am luat la Drama 5. Totodată, mi-am dat seama că nu am aproape că nicio certitudine despre ce vreau să scriu. La prima întâlnire față în față cu Alina Nelega, căreia îi mulțumesc pentru mentoratul din cadrul rezidenței, și cu cei patru colegi ai mei (niște minuni de dramaturgi), le-am povestit vag despre un loc de la mine de acasă – o piscină de ciment de la marginea orașului, care nu fusese niciodată umplută cu apă. Spațiul acesta, alături de alte câteva din fotografiile făcute de Irisz Kovacs pentru afișele rezidenței, a devenit motorul de construire a atmosferei acestui text. Am scris dezlânat, fragmentar. Mi-am dat seama că sunt câteva lucruri care contează pentru mine, ca motive textuale, așa că am aranjat totul ca pe un colaj în care elementele se pot combina și recombina.
Singurătatea e ceva foarte vast și foarte intim, deopotrivă, mi-am dat seama scriind și în urma sesiunilor de feedback. Așa că piesa a devenit, în timpul rezidenței, și despre anxietate, despre frica de moarte, egală cu frica de a trăi.
Rezidența m-a ajutat foarte mult – de la discuțiile dintre noi, care puneau pe tapet toate „de ce”-urile personale, ridicând întrebări și fiind generatoare de schimbare, până la contextul propriu-zis. În mod normal, nu pot scrie în același timp și loc cu mai multă lume – scriu acasă, noaptea, când e liniște. Când scriu mai mult, e dicteu automat; apoi editez. Întotdeauna citesc cel puțin o dată cu voce tare atunci când termin un calup mai mare de text. În rezidență, era fascinant că ne citeam unii altora textele cu voce tare – asta nu doar că suplinea sau completa obsesia mea de a-mi auzi textul, dar îmi permitea și oarecare distanță, detașare. Credeam că o să fiu foarte anxioasă să îmi aud textul (și uneori eram), dar se construia un mediu de siguranță. Am aflat multe despre scriitura mea așa. Am găsit răspunsuri la întrebări pe care nici nu le formulam cu voce tare. Așa mi-am dat seama despre ce scriu, de fapt. Nu numai pentru asta, sunt foarte recunoscătoare pentru microcomunitatea care am fost și suntem și pentru că mi s-a întâmplat asta.
Acum, retroactiv, cred că am scris din start un text personal – poate că nici nu știu să scriu altfel. Și că e un text despre anxietăți, filtrate prin toate experiențele sau proiecțiile puținilor mei ani pe pământ și ale tuturor poveștilor pe care le-am auzit. Am fost foarte bucuroasă când, prieteni sau colegi, echipă sau necunoscuți cărora le-am povestit sau care au citit fragmente s-au regăsit.
Când am dat la Litere și la Teatru, trăia în mine gândul secret de a scrie și, poate, de a monta, la un moment dat, propriile texte. L-am abandonat destul de simplu și fără resentimente în primul semestru de facultate – nici măcar nu mai știu de ce. Apoi el a revenit în anul III, când asta am făcut la licență, cu o fetiță înfiorător de banală. Experiența regiei nu a fost radical diferită de cea a scrisului. Sigur, cu alte mijloace, ea prelungea firesc un proces, un gând, o căutare.
Pe de altă parte, cred că scrierea dramatică, atunci când nu e devised, e mai solitară, mai însingurantă, în prima parte a procesului, pentru ca apoi să se articuleze la viața scenică a textului. Pentru mine, să scriu implică să fiu mai atentă la mine (indiferent de temă), în timp ce să regizez, să fiu mai atentă la ceilalți.
Urmând să lucrez la spectacol, mi-am dorit să fie un proces în care să învăț și în care să nu trebuiască să dețin singură întregul control. Să se monteze textul meu este, în sine, o mare bucurie, care m-a copleșit cu adevărat. A fost diferit față de procesul de lucru anterior, din rezidența Fresh Start, în care, prin natura devised, implicarea a fost de altă natură. Acum, textul fiind deja scris, am crezut că rolul meu era parțial încheiat înainte de începerea repetițiilor. M-am bucurat însă când mi-am dat seama că nu era chiar așa: a urmat să modificăm împreună draftul inițial, astfel ca textul să capete și alte dimensiuni și să permită întreaga construcție spectaculară.
Nu simt o discrepanță între mesajul textului și mesajul spectacolului – ba din contră. Montarea potențează, amplifică, dă sens, creează legături. Cred că textul își găsește acum mai multe intenții, mai ales că eu nu scriu cu scopul unui mesaj tare, monolitic, ci, mai degrabă, construind stări și atmosfere. Mi-ar plăcea ca oamenii să simtă mult și multe și ca, la final, să nu se întoarcă acasă purtând sisific pe umeri aceleași sau alte poveri. Pentru mine, textul ăsta, ca și scrierea lui, a fost apăsător, sufocant cumva – ca și cum aș fi decupat anxietatea strat cu strat. Dar piesa finală și, mai ales, spectacolul, au și îmi doresc să și dăruiască lumină, speranță. Primul cititor al textelor mele sunt eu – ca și primul spectator al unei regii interioare. Așa că, din această calitate, mi-aș dori ca spectacolul să ne zguduie tare și apoi să ne dea încredere.
Pentru mine a fost fascinant să văd, atât la feedback-uri, cât și la lecturile interne, înainte de lucrul la scenă, cum textul poate fi perceput de ceilalți – mai apropiați sau total străini procesului de scriere. Am descoperit subteme sau intenții pe care piesa le conținea, intuitiv, sau pe care spectatorul le putea insera în spațiile goale și care m-au surprins și bucurat. Mă speria însă un soi de apăsare care persista în text, până la final. Apoi, am început lucrul la scenă, în care m-am implicat discret, tocmai din dorința de a nu parazita construcția regizorală și crearea microcomunității din spațiul de joc, care mi se pare, de fiecare dată, un miracol în miniatură. Fiecare discuție cu Olivia Grecea, regizoarea, dădea sens textului, ca întreg, pe care, „performativ”, cum i s-a spus, îl vedeam mai degrabă fragmentar, ca pe un colaj. M-am bucurat că s-a închegat, dar și că, la sugestia Oliviei, am făcut modificări care să creeze breșe, spații de respirație, de evanescență.
Pe de altă parte, atunci când scriu, mă obsedează ideea de atmosferă și de senzorialitate, pe toate palierele, mai tare decât narativitatea în sine (care mi se pare inerentă). Personajul meu se povestește, în piesă, printr-o colecție de stări și printr-un cor de voci interioare. Lucrul cu echipa, la scenă, mi-a permis mai întâi mie privilegiul întâlnirii fizice cu spațiul interior al propriului personaj. Am fost martoră la primele tatonări ale acestor bule de atmosferă și am putut să simt temperaturile propriului text și să corijez, cu toată detașarea de care am putut da dovadă, febrilitatea prelungită sau inconsistențele, burțile. Dacă mi-e ușor să scriu fluviu, mi-e, recunosc, foarte greu să fac tăieturi. Încă învăț și îmi cresc discernământul renunțării sănătoase la text, al rescrierii, al completărilor. Nu mă atașez de textul meu și nu am orgolii din acest punct de vedere – numai frici hipertrofiate, care mă paralizează în a interacționa calm și cu transparență cu textul finalizat. Mi se pare că nu îl mai văd limpede, că îmi scapă (ceea ce, în fapt, nu e chiar așa – e numai anxietate). Aici, de asemenea, mi-a fost foarte de ajutor lucrul cu echipa!