A noua stagiune de teatru a Reactorului se deschide cu o premieră mult așteptată, spectacolul „Visul”, care aduce împreună cea mai mare echipă artistică din istoria colectivului nostru. Dragoș Alexandru Mușoiu este regizorul acestui spectacol, aflându-se deja la a patra colaborare cu Reactor. Iată ce ne-a povestit Dragoș despre munca și gândurile sale la acest proiect:
De ceva vreme, chestionez viitorul relației mele cu teatrul. S-ar putea zice că trec mai degrabă printr-un proces de chestionare decât unul de cercetare. Încerc să îmi dau seama dacă mă mai împlinește sau dacă mă mai poate împlini, dacă l-aș putea face așa cum aș vrea să îl fac, dacă aș putea găsi o formulă de conviețuire cu el care să funcționeze pentru mine pe termen lung. Sunt întrebări pe care am început să mi le pun în pandemie, atunci când am putut să simulez despărțirea de teatru. Și cărora nu le-am găsit încă răspuns.
Ăsta e contextul mai larg în care vine lucrul la spectacolul „Visul”. Și deși nu știu dacă va reuși să îmi răspundă la întrebări, e un proces care mă satisface din foarte multe puncte de vedere. Cred că arată provocator, puternic și spectaculos. Iubesc muzica și consider că e un vehicul extrem de eficient în transmiterea ideilor. Și tocmai pentru că muzica are o asemenea forță, cred că nu ar trebui să ne ferim de ea atunci când facem teatru, mai ales un teatru care vrea să modifice mentalități aici și acum. De ce ne-am feri de formula de musical atunci când facem teatru cu miză importantă? Doar pentru că există prejudecata că musicalul este o formă de spectacol lejeră și superficială? Eu cred că e doar o prejudecată. Și dacă nu e, atunci cred că muzica trebuie revendicată și readusă în slujba demersurilor consistente.
Acest spectacol e un musical și își propune să vorbească despre abuzuri în facultățile de teatru, iar noi încercăm să vorbim despre asta acoperind o plajă cât mai amplă de nereguli în relația profesor-student. Sigur, vorbim despre nereguli flagrante, abuzuri evidente cum ar fi abuzul sexual, abuzul de putere sau violența (de orice fel); dar încercăm să vorbim și despre lucruri ceva mai subtile, cum ar fi propagarea dintr-o generație în alta a unor valori toxice sau perpetuarea unui mod distructiv de a face teatru. Având în vedere că ăsta e contextul tematic și că mai mult de jumătate din distribuția spectacolului este acoperită de studenți în anul 2 la actorie, a devenit necesar ca procesul de lucru să implice ceva mai multă atenție și responsabilitate față de climatul de lucru. Practic, îi avem alături de noi pe cei despre care vorbim. Mi s-a părut de bun simț să le oferim o primă experiență în mediul profesionist care să îi facă să se simtă în siguranță, în care să se simtă integrați și pe care să își dorească să o repete. Nu știu dacă am reușit, dar efortul ăsta cred că ne-a fost benefic și nouă, celor cu puțin mai multă vechime.
Cred că punctual, în această privință, teatrul chiar poate să modifice, fie și doar mentalități (nu că asta ar fi puțin). Într-adevăr, teatrul nu are un reach la fel de mare ca alte forme de expunere, dar de data asta nici nu contează foarte tare. Pentru că de data asta nu ne adresăm neapărat unor mase mari de oameni, ci acelor puțini care fac teatru, care îl predau și mai ales care îl învață. Dacă mă întrebi pe mine, o să îți spun că cel mai important mi s-ar părea ca spectacolul să ajungă la cei care studiază teatru în prezent sau care își doresc să o facă în viitorul apropiat. Mi se pare că dacă ei devin conștienți de niște lucruri, atunci pot deveni cei care nu mai permit anumite practici. Cum de altfel începe să se întâmple în cazuri izolate. Nu cred că se va produce o schimbare în mentalitatea celor care predau teatru decât dacă va apărea o presiune din partea celor care beneficiază de serviciile lor. Și, sigur, din partea universităților, prin schimbarea codurilor de etică, a regulamentelor interne etc.