În luna martie 2024, Reactor împlinește 10 ani și am ales ca stagiunea aniversară să se deruleze sub mesajul„Pune-ți o dorință!”, ca un îndemn la a proiecta împreună ceva, dincolo de acest prag.
Gândindu-ne la viitor ca la ceva ce poate fi modelat de dorințele și acțiunile noastre, alegem să credem că putem contribui activ la un viitor din care să ne bucurăm că facem parte.
Am invitat colegii și colegele care fac parte din povestea Reactor să proiecteze o dorință activă în care s-ar putea investi, ceva care poate să cuprindă sau nu viața de la Reactor.
„Pune-ți o dorință și încearcă să vezi cum poate deveni realitate. De ce ai avea nevoie ca să se împlinească? O putem împlini cumva împreună?”
Leta Popescu:
Îmi doresc ca în 2025-2026 să avem parte de întâlniri de tip laborator ca să depășim etapa (IN)CORECT și să facem un spectacol și mai bun. Să ne desprindem de nostalgie și să ne depășim condiția de creatori. Iar pentru asta îmi doresc ca echipa să nu se uite la mine ca la un extraterestru care are crezuri competiționale, ierarhice etc.
Tavi Voina:
„Nu facem teatru în orice situație. Teatrul, totuși, are locul lui pe scenă, nu în piața publică”, e declarația primarului Emil Boc. Mi-aș dori un proiect de teatru comunitar prin care să-i dovedim domnului primar că teatrul își are locul în piața publică. Îmi doresc un spectacol/performance stradal prin care să ajungem și la publicul care încă nu a călcat pragul Reactorului.
Diana Dragoș:
Dragă Reactor,
Dorința mea este să exiști, să rămâi curat și curajos, iar atunci când obosești, să-ți amintești câte brațe au crescut din tine. Brațe muncitoare, brațe care susțin, îmbrățișează și au avântul și puterea să îmblânzească balaurii cinismului și blazării. Sper să ai parte de aceste momente de respiro, atât de valoroase pentru orice vei genera mai departe, fără presiunea subzistenței.
Lucia Mărneanu:
Îmi doresc ca chestia asta cu manete, circuite, butoane, pistoane, piulițe, rotițe, pârghii, pâlnii, lanțuri, tuburi, pompe, ecrane, îmi doresc ca chestia asta toată, mașinăria asta, Mașinăria, să împrăștie frenetic, neîntrerupt, prin hornul ei, aburii uriași ai sensibilității și îndrăznelii noastre – cu care țin minte că am început. Și care au mai pălit între timp. Fiindcă mașinăria e, futu-i, prost plătită. Ca un erou mort la datorie, mașinăria cade lată, extenuată, rulează din inerție, fără combustibilul c u r i o z i t a t e. Asta e: pe una din gurile ei, una foarte importantă, îmi doresc ca în Mașinărie să se introducă lingourile fără de care pur și simplu ea nu are cum să împrăștie aburii sensibilității și îndrăznelii noastre, cu care țin atât de bine minte c-am început.
Pup
Alina Mișoc:
Mă uit în spate și cred că sunt multe realizări pe care le-am avut, de care să mă bucur, atât pe plan personal/individual, cât și realizări pe care le-am avut împreună, la Reactor. Sunt aici din 2015 și l-am văzut crescând și eu odată cu el. Dacă ar fi să mă sau să ne proiectez într-un viitor, mi-aș dori să existe niște sisteme de finanțare care să necesite mai puțin efort de la o stagiune la alta. Poate ceva ce ar ține cont de un portofoliu al spațiului pe baza căruia acesta ar putea primi finanțare pentru a se susține pe o perioadă mai lungă de timp, fără să mai existe presiunea producțiilor astfel încât să putem aloca mai mult timp și energie atelierelor și cercetărilor pentru dezvoltarea și perfecționarea echipei. Iar în cazul proceselor care au nevoie de mai mult timp, să-și permită luxul de a-l avea. Nu știu exact ce aș putea să fac în acest sens, dar lucrul pe care mi l-am propus anul ăsta este să fac în așa fel încât să-mi aduc aportul maxim în procesele artistice din care fac parte ca să putem să aducem în atenția publicului producții cât mai calitative și relevante în acord cu problemele actuale, ca Reactorul să rămână în continuare un spațiu alternativ pentru Cluj și să fie pregătit când vor apărea și alte sisteme de finanțare. Eu lansez această dorință în univers.
Olivia Grecea:
Iată ce dorință a ieșit.
Să fim sentimentali. E ok. Să fie mai departe, mai mare, mai mult, mai delicat, mai împreună, mai relaxat, mai conștient, mai liber. Cool. Încă. Să fie loc de conflict / diferențe / împăcare / acceptare / zvâc. Mintea începătorului și resurse ca ăia care au și uite ce fac. Să respirăm, să strălucim. Ne uităm la ei. Ne uităm la noi. Uite că da, este. Și încă, și încă.
Pups.
Raul Coldea:
Îmi doresc pentru Reactor procese de lucru și experimente, atenție reciprocă și încercări, libertatea de a testa limite artistice și un dialog permanent cu comunitatea.
Oana Mardare:
Îmi doresc… îmi doresc… îmi doresc… să aniversăm 30 de ani împreună, sau chiar 40, ca Gob Squad sau Forced Entertainment. Și în timpul ăsta petrecut împreună, să vedem în jur toate schimbările de care avem nevoie pentru ca asta să se întâmple.
Doru Taloș:
Vreau doar un pic de liniște. Pentru noi, pentru Reactor, pentru viitorul acestui loc, în acest oraș, alături de toți oamenii care într-un fel sau altul au contribuit la ceea ce Reactorul înseamnă astăzi.
Andrada Balea:
Dragă Reactor,
N-am uitat, dar nu știu ce să zic, îmi e frică să îmi pun dorințe, nu îmi place, îmi stă pe creier după… În schimb, îmi doresc sa fim sănătoși să lucrăm și să evoluăm.
Ioana Hogman:
Dorința mea e ca oamenii care au nevoie de odihnă să se odihnească. Despre oamenii din Reactor știu cu siguranță că au nevoie de odihnă. Așa că sper la încetinire, la pauză, la spații goale, la timpi goi, la mai puțin, la lipsa producției, la lipsa termenelor de depunere, de raportare, de finalizare de de de. Sper la mai multe resurse vitale pentru toți oamenii și la mai puține compromisuri în schimbul acestor resurse.
Petro Ionescu:
Îmi doresc să se mențină senzația asta de apartenență care e foarte vie acum și extrem de importantă pentru un parcurs artistic. Nu neapărat să aparțin Reactorului ca spațiu, ci mai degrabă acestui nucleu de idei și de oameni. Să știu că indiferent de forma pe care ar lua-o, Reactorul rămâne un loc la care mă pot întoarce și care e prezent mulți ani de acum încolo. Mai vreau energie, conexiune, viață în afara muncii, stabilitate, solidaritate, relevanță, odihnă, petreceri și un colectiv care să o ducă al naibii de bine având parte de toate astea.
Radu Dogaru:
Salut, dragă echipă Reactor,
De-a lungul timpului, dincolo de proiecte importante și dragi mie, la Reactor am găsit o comunitate de oameni de calitate de la care am învățat foarte mult. Dorința mea e legată de acest aspect. Îmi doresc să existe mereu la Reactor discuții informale, prietenești. Numai așa moștenirea oamenilor calzi, înțelepți și atenți care au trecut pragul Reactorului de-a lungul timpului poate merge mai departe.
La mulți ani!!
Selma Dragoș:
Dragă Echipa,
Îmi doresc un fel de speed dating cu colegi artiști.
Dorința mea e aceea de a mă întâlni mai des cu alți artiști în mici contexte ludice, libere de structura și presiunile pe care le presupune un proiect. No strings attached. Anul trecut, evenimentele Puppet Slam au fost pretexte perfecte pentru astfel de întâlniri – „hai să facem ceva de 10 minute, să vedem cum ne înțelegem”. Aș vrea să mă pun mai des în situația asta cu colegi. Pe de o parte, pentru că sunt socially awkward și îmi vine greu să invit oamenii pur și simplu „la o cafea”, pe de altă parte pentru că mă interesează mai mult să cunosc oameni între momentul de tensiune maximă „am-putea-face-orice” și ușurarea momentului „a-ieșit-ceva!”, decât să mă pun în situația de a emite păreri despre chestii în fața lor. Ultima dată când mi-am exprimat cu multă convingere părerile, m-am simțit foarte mahmură a doua zi, deși nu băusem alcool.
Cu drag,
Selma
Mihai Păcurar:
Îmi doresc ca legăturile dintre oameni, conexiunile care produc și mențin comunități, să devină mai stabile, mai puternice. Să învățăm că puterea de a distruge conexiuni e mai mare decât cea de a le crea sau menține. Dar că puterea de a iniția conexiuni e mai mare decât cea de a aștepta.
Oana Hodade:
Dorința mea metaforică e un container, o cutie, o casă cu vitralii, care să conțină toate dorințele lansate la aniversarea de 10 ani a Reactor până se împlinesc. Apoi să-mi revină mie containerul, cutia, casa cu vitralii.
Dorința mea materială e un tort aniversar pe care să scrie nu mai putem / mai putem, destul de mare cât să ajungă pentru toți care au intrat în curtea Reactor măcar o dată. Să mâncăm din el până nu mai putem.
Dorința mea imaterială e un vers din Paraziții: Îmi doresc ce-mi dorești tu mie și să ți se-ntâmple ție.
Tot dorința mea imaterială e pentru solidaritate, și ca ea să se materializeze în gesturi, acțiuni, conversații.
Raluca Mara:
Saluuut!
Dragă Reactor, mi-ar plăcea să facem împreună un podcast cu tot felul de episoade. Un podcast care să fie despre trecut, prezent, viitor, oamenii tăi, motoarele tale, problemele tale, reușitele tale, dar să fie și depre cioace și gafe sau despre legislație în artă. Cred că poate deschide un dialog necesar. Un podcast pe care să îl asculte la cafea spectatorii, nostalgicii tăi, studenții la actorie, Miruna Runcan, Paul Socol și de ce nu, chiar Paul Olteanu.
Alexandra Caras:
Dorința Alexandrei
Mă tot gândesc la nevoia mea de a-mi da cu părerea pe cum ar trebui să fie un moment, o scenă dintr-un spectacol. Nevoia de a propune lucuri care poate nu au direct legătură cu actoria și poate mai mult cu regia și construcția unui spectacol. E fain că în proiectele devised ai posibilitatea să faci asta fără să deranjezi pe nimeni și fără să fie enervant pentru regizor, care ar putea interpreta genul ăsta de input: ”ne vedem fiecare de treaba lui sau?”. Acum nu zic că am avut vreodată sentimentul că aș deranja dar mă gândesc totuși că poate deveni iritant. In fine… ce vreau să spun e că dacă e să am o dorință ar fi să pot regiza la un moment dat un spectacol. Nu știu când, cum și în ce circumstanțe dar ar fi o provocare nouă pentru mine și cred că mi-ar permite să pun în practică un alt fel de proces creativ.
Emőke Pál:
Aș dori ca echipa Reactor să primească noi impulsuri în următorii ani, de exemplu să-și extindă rețeaua internațională de cunoștințe, să invite creatori străini pentru schimb de experiență, ateliere, rezidențe și diverse proiecte. Consider că aceste noi impulsuri vor contribui la menținerea unei perspective proaspete și contemporane pe care echipa Reactor o deține în prezent. Îmi doresc să găsim bucurie, încredere și pace în munca noastră, să ne conectăm ca creatori unii cu alții, și apoi, prin intermediul spectacolelor noastre, să ne conectăm la comunitatea noastră, la publicul nostru. (tradus de AI)
Alexa Băcanu:
În primul rând, îmi doresc să muncim cu bucurie, fără încrâncenare și fără senzația de impending doom. Îmi doresc calm și luciditate și capacitatea de a deosebi lucrurile importante de cele minore. Îmi doresc să rămânem conectați la lume, chiar dacă tentația să ne închidem în Reactor e mare. Mi se pare important să avem o viață în afara Reactorului, să nu ne legăm identitatea și sensul de el. În același timp, să ne reamintim frecvent de ce e special locul ăsta și de ce merită să ne investim în continuare energia în el. Și, în general, aș vrea să protejăm ideea de spațiu unde ne simțim în siguranță să existăm unii cu alții.
Dragoș Mușoiu:
Dragă Reactor,
N-am mai suflat în lumânările de pe tortul altcuiva de când eram mic. Mulțumesc că m-ai ținut aproape, să pot să o fac acum. Suflu și îmi doresc să o fac și la aniversările viitoare. Asta ar însemna ca amândoi am rămas prin preajmă și că suntem încă împreună. Și-mi mai doresc să vină momentul în care să îmi spui în ce fel te pot ajuta eu să crești.
Sau măcar să supraviețuiești.
Să nu ne limităm la ideea mea egoistă cu Filiala București.
Dragoș, vecinul ocazional de la demisol
Theia Golea:
John Berger spunea că lucrurile pe care le facem unii pentru alții se numesc “commas of care”. Dacă viața Reactorului este o singură propoziție luuungă, atunci îi doresc să continue să ne ofere aceste momente blânde de conexiune, cu fiecare spectacol, eveniment și întâlnire. La cât mai mulți ani!