Luna martie e o lună importantă pentru noi, o lună care marchează aniversarea spațiului Reactor, dar și ziua mondială a teatrului. În al 9-lea an de activitate, am vrut să luăm pulsul celor patru oameni din board-ul administrativ care se ocupă cu gândirea și coordonarea proiectelor Reactor, așa că ne-am întrebat noi pe noi cum se mai simt lucrurile, ce proiecții am avut sau avem, în ce relații mai suntem cu teatrul. Două întrebări grele și câte 4 răspunsuri oneste de la Alexa Băcanu, Petro Ionescu, Oana Mardare și Doru Taloș.
La mulți ani, Reactor! La mulți ani teatrului! La mulți ani 9nouă!
Cum ți-ai imaginat că va fi Reactorul peste 9 ani? Care era versiunea ideală la care ți-ai fi dorit să ajungă atunci când a început acest proiect/când ai început să lucrezi aici? Cum s-a modificat versiunea asta ideală în timp?
Oana Mardare: La început, nu mi-am imaginat prea multe lucruri despre viitor. Am avut un singur gând chiar în noaptea de dinaintea deschiderii, m-am gândit că „o să începem și nu o să ne mai oprim”. Aveam sentimentul că intrăm pe un drum important, care ne va marca viețile, că ne jucăm cartea cea mare sau singura carte și că this is it. Restul era în „blind” cumva, nu îmi erau foarte clari pașii următori. Simțeam că viitorul va depinde de întâlnirile și experiențele pe care le vom avea cu toți oamenii ăia noi pe care nu îi cunoșteam când am deschis și care s-au adunat în jurul spațiului (practic, îl cunoșteam doar pe Doru). Ceea ce s-a și confirmat. Întâlnirile și experiențele din primii ani au fost decisive pentru traseul nostru de acum. Cred că lucrurile s-au construit „pas cu pas” , după cum ne-a lăsat Lucia scris într-un stencil din curte.
Cred că am lucrat ani la rând cu certitudini extrem de limitate. De la an la an, de la pas la pas. Și deși acel „nu o să ne mai oprim” a ajuns să însemne în câțiva ani lupta cu supraproducția, cu supraîncărcarea și cu burnout-ul, în timp lucrurile s-au mai echilibrat. Am început să proiectez o versiunea ideală abia în urmă cu vreo 3 ani, în timpul pandemiei. Faptul că am rezistat pandemiei m-a făcut să cred că structura asta fragilă în care lucrăm e mai puternică decât credeam. Pentru mine, o versiune ideală a Reactorului e cea a unui colectiv care susține spațiul și se susține din munca în acest spațiu, care muncește fără să se exploateze, care poate respira în jurul muncii și care se bucură de munca împreună.
Alexa Băcanu: Nu mi-am imaginat așa ceva, de fapt, încă nu-mi vine să cred că au trecut nouă ani și tot aici suntem și tot împreună. Mi-am imaginat în schimb cum va fi Reactorul peste 50 de ani, când nu va mai exista decât ca istorie (sau cine știe?). La un moment dat, de puțin timp, am început să simt că va fi undeva în istoria teatrului românesc povestea asta despre un spațiu independent din Cluj care a crescut artiști, a experimentat metode de a face teatru și a creat o comunitate în jurul lui. Cred că studenții la Teatrologie din viitor vor fi invidioși pe noi, cum am fost și eu pe alte locuri și grupuri de artiști din alte vremuri. Simțul meu premonitoriu îmi zice că vor exista moșteniri, niște urme a ce se întâmplă acum aici și sincer nu știu ce altceva îți poți dori.
Versiunea ideală de Reactor era și versiunea reală când am început, un loc unde ideile ți pot transforma în realitate fără mari negocieri și ocolișuri, un sistem de lucru non-ierarhic și cu principii etice solide, unde se caută constant, pe toate planurile, modalități de dezvoltare (ca să nu zic progres). Cred că în timp în versiunea ideală au apărut și ideea de stabilitate și cea de spațiu de respirat, pentru că într-un fel am senzația că mi-am ținut respirația în tot timpul ăsta, de la proiect la proiect, de la decont la decont, de la un hop la altul. Mi-am dat seama că e un maraton, nu un sprint – un pas înainte în ideea de stabilitate, aș zice.
Doru Taloș: Nu cred că acum 9 ani aveam o imagine clară legată de viitor. Îmi aduc aminte că primul gând era legat de un fel de sustenabilitate/supraviețuire, cred că ne gândeam mult la asta atunci și totul era pe termen scurt, pe anul următor, peste 6 luni, peste 3 luni. O versiune ideală asupra unui viitor a apărut în timp, prin întâlnirile cu oamenii care au pus umărul la treabă în acest loc, și asta nu s-a întâmplat o singură dată. Am proiectat și proiectăm mereu alte viitoruri posibile în dialog cu oamenii din jurul nostru și în raport cu cine suntem noi azi. Simt că nu am rămas niciodată în loc, am căutat mereu să aducem îmbunătățiri spațiului, sistemului de lucru, sistemului de producție, cadrelor de repetiție sau de prezentare și poate ăsta e un lucru pe care l-am dorit și atunci; îl doresc și acum, să nu ne oprim din căutat, să ne chestionăm onest și direct munca, mereu, oricât ar fi de neplăcut uneori.
Petro Ionescu: Nu am fost în echipa Reactor de la început, de la acea deschidere care a durat 24 de ore, cu tot felul de performance-uri și activități, și pe undeva simt lipsa acelei experiențe. În 2015, când m-am întors înapoi în Cluj, mi-am dorit să am un loc căruia să-i aparțin și Reactorul avea potențial mare să devină acel loc pentru mine atunci, dar mă și temeam să îmi fac speranțe sau să proiectez mai mult. Varianta optimistă și ideală era aia în care un grup de artiști ajung să formeze o comunitate suficient de puternică încât să facă un tip de teatru curajos și valoros pentru lumea din jur și că resursele lor financiare, umane, logistice le vor permite să facă din asta un stil de viață cu foarte mult sens. Pe parcurs, lucrurile s-au mai modificat și echilibrul dintre sens, resurse și teatru s-a mai clătinat, dar au existat multe momente de uimire, în care mi-am zis: „Wow, nu pot să cred că am ajuns până aici! E poate mai mult decât mi-aș fi imaginat.” Acum îmi doresc același echilibru și chiar dacă știu că e aproape imposibil de recuperat, îmi e dor de avântul și energia de acum 8-9 ani, chiar dacă exista mai multă incertitudine și inconștiență. Fără ele nu cred că am fi ajuns aici.
Cum a schimbat Reactorul relația ta cu teatrul, având în vedere modul de lucru în mediul independent?
Doru Taloș: Nu știu să răspund la întrebarea asta. Mă gândesc. Poate acum sunt mai conștient de cât de importanți sunt oamenii: și cei de pe scenă, și cei din culisele ei; cât de importantă este munca pe care o fac oamenii de la lumini, de la sunet, cei care montează un decor, cei care se asigură că sala este plină sau oamenii care pregătesc și decontează proiecte. Și cât de solicitant este să fii uneori parte din mai multe grupuri în același timp. E multă tristețe în teatru și ea e și mai apăsătoare în momentele în care ne simțim singuri. E important să lucrăm împreună, să ne sprijinim și să ne validăm reciproc. Asta e valabil și în întâlnirea cu publicul. Asta e esența teatrului pentru mine; avem nevoie de oameni. Caut să înțeleg relația mea cu oamenii din jurul meu, nu cu teatrul, teatrul mă interesează puțin în momentul ăsta.
Petro Ionescu: Iremediabil, aș zice foarte pe scurt. Îmi place să cred despre mine, mai în glumă, mai în serios, că aș fi ales altceva dacă știam ce urmează. Sunt lucruri pe care aș fi vrut să nu le știu sau care mi se par prea costisitoare, și nu mă refer financiar. Teatrul independent îți dă poziția asta de outsider care rămâne undeva într-un colț al minții și care te face să îți chestionezi mereu locul și nu e foarte comod. Rumegatul ăsta nu dă neapărat cu plus, iar la un nivel macro, se duce înspre raporturile și conflictele sociale, politice, ideologice din societate. În teatrul independent, cel puțin în experiența mea de până acum, nu ești doar artist/ă, ci vezi și te înhami la tot volumul de muncă ce se află în spatele unei producții, unui proiect, unui spațiu. Dar e ceva ce nu prea se compară cu nimic și de cele mai multe ori asta se întâmplă în repetiții, când îmi amintesc că am ales teatrul pentru că îmi place să mă joc și îmi place printre oameni și pentru că pot să îmi traduc/transpun/pun la îndoială realitatea în o grămadă de forme sau că pot să fug de realitate. Și mai e ceva ce a făcut teatrul pentru mine și a fost neașteptat atunci când am realizat asta: procesul de învățare. E un fel de pedagogie reciprocă care nu are legătură cu meșteșugul sau cu felul în care practici arta asta, ci mai degrabă cu felul în care înveți despre tine, despre persoanele din jur și despre lucrurile pe care le descoperiți împreună. Iar asta a dus în timp la dorința de a preda la un moment dat. De asta e Fresh Start un proiect care mă împlinește foarte mult, uneori mai mult decât lucrul la un spectacol.
Oana Mardare: Profund și pentru totdeauna :). E o școală în continuare. Mă bucur că proiectele în care lucrez încă mă provoacă să descopăr zone noi. Deși la început am simțit că am deschis un teatru în care se demontează tot ce am învățat prin școli (funny, dacă te gândești) și că „regizorii ăștia tineri” îmi cer lucruri pentru care nu am instrumente să răspund, între timp simt că am reușit să combin limbajele și „ustensilele” (cele dobândite de dinainte de Reactor și cele noi) și să înțeleg mult mai multe despre această meserie. Lucrăm mult cu performativitatea, cu non-teatralitatea, cu limbaje postmoderne, cu distanțe, cu conceptualizări, cu convenții, cu metateatralități, cu material personal, cu material real, cu autoficționalizarea – lucruri pe care nu le-am învățat la școală. Ador proiectele în care cineva caută ceva, un limbaj, o estetică, o formă proprie. Mă simt foarte norocoasă din punctul ăsta de vedere, deși am avut și momente de bulversare totală, momente în care am simțit că nu mai înțeleg limitele meseriei mele sau că anumite procese împing anumite limite un pic prea tare. Adică nu a fost mereu comod și m-am gândit mult la ce înseamnă această comoditate pentru o actriță (ca mine). Am și niște răspunsuri, le spun în privat cui e interesat(ă) :). Mă bucur să zic că acum sunt bine, îmi plac spectacolele în care joc, îmi place să apăr spectacolele în care sunt. Deci, privind din unghiul ăsta, are sens.
Alexa Băcanu: Mi-a schimbat-o foarte tare și încă nu a terminat de schimbat. În primul rând ca spectator, așteptările mele sunt diferite, pretențiile sunt mai mari, am nevoie să văd gândul într-un spectacol, motivul pentru care există, estetic sau politic – nu mă interesează, dar nu mai am răbdare cu arta goală, care nu încearcă nimic, nu zice nimic, nu mă mișcă, doar este, mediocră, confuză și fără sens. Nu aștept să-mi placă un spectacol, doar să simt în spatele lui un gând coerent de om care are așa ceva. Și apropo de plăcere, am început să mă gândesc la teatru ca la o experiență, nu un loc unde mergi să te simți bine, ceea ce cred că e singurul mod sănătos de a privi lucrurile, dacă vrei să înțelegi și să fii capabil să apreciezi încercări artistice incomode, pentru care nu ai instrumentele de receptare pregătite, pentru că sunt poate ceva nou, sau pentru că nu se potrivesc cu gusturile mele personale. Și am început să văd teatrul în context, în funcție de cine, unde și despre ce vorbește, nu numai în funcție de cum. Deci, de fapt, deși știu că nu pare din cum am început paragraful ăsta, am devenit mai tolerantă, nu mai pot să mă raportez la spectacole în parametrii unei valori absolute și universale, ci recunosc că le judec subiectiv, în funcție de cum m-au făcut să mă simt, dacă m-au făcut, și de gândul de care vorbeam, care există sau nu există (și atunci pentru mine e degeaba, dar poate pe altcineva îl face să simtă că trăiește, cine știe).
Ca făcător, nu ca spectator, cred că am devenit ceva mai conștientă de responsabilitatea pe care o am să nu zic tâmpenii, să nu propag clișee dăunătoare, să nu stric nimic și mai ales lucruri fragile, nici măcar din greșeală. Ce mi s-a răsturnat aproape total e ideea că dacă ai ceva de spus trebuie neapărat, ca să-ți păstrezi detașarea de artist (care plutește peste lucrurile lumești), să fii subtil, să nu fii vulgar de direct, să nu fii militant, să nu pară că ai păreri. Între timp mi-am dat seama că dacă nu ai păreri, atunci nici nu ai nimic de zis, așa că ai putea la fel de bine să taci. Și că toți artiștii morți pe care îi adulăm au avut păreri pe care și le-au expus în cele mai militante moduri. Shakespeare are subtilitatea unui tun (unul foarte talentat) când ne zice cum stau lucrurile cu familia, cu femeile și bărbații, cu politica. Atâta doar că în timp tunul s-a tocit și a devenit canon (o glumă care sună mult mai bine în engleză).
