Ioana Hogman - despre memorie și arhive

Ioana Hogman - despre memorie și arhive

Pe 24 noiembrie, la Reactor, lansăm proiectul SONAR: Reactor de reinventare a memoriei, conceput de Ioana Hogman, care a petrecut în ultimele luni un timp consistent în conversație cu oameni din public și echipe artistice despre procesele și reprezentațiile a șapte spectacole selectate din repertoriul Reactor din perioada 2014-2020. Mai multe despre acest proiect care include un podcast și o audiție performativă ne spune Ioana în rândurile de mai jos.


Există mai multe seminţe care stau la baza acestui proiect şi a felului în care arată el astăzi, dar ideea iniţială a apărut în toamna lui 2022, în timp ce eram la Şcoala Curatorială de Toamnă, organizată de Centrul Cultural Clujean, o experienţă foarte intensă pentru mine. Acolo m-am întâlnit cu practica artistului Nico Dockx, care lucrează preponderent cu arhive, un subiect cu care eu mă întâlnisem doar tangenţial. Nu îmi amintesc exact firul gândurilor, dar ceva s-a aprins în timp ce îl ascultam vorbind şi m-am trezit cu acest gând în braţe: arhiva Reactor. În acelaşi context mi-am pus întrebări care ţin de micro-economia şi micro-producţia fiecărui proiect, de ce resurse aduc într-un proiect şi ce generează fiecare proces pentru mine. Privind în ansamblu, mi-am dat seama că e foarte mult de fiecare dată, multe resurse şi mult conţinut descoperit într-un proces care se încheie rapid şi la care poate nu mă mai întorc niciodată. M-am întrebat ce ar însemna un an în care doar aş revizita ce am făcut deja (scary) pentru a cerceta ce pot face cu asta mai departe.

Revenind la SONAR, prima variantă, pe care cred că nici măcar nu am spus-o nimănui, a fost de a lansa o invitaţie de revizitare a spectacolelor pentru a vedea dacă e posibilă o “restaurare” a lor, contextualizată în prezent și luând în considerare intervalul de timp care a trecut peste aceste producții, schimbările care au survenit în toți cei care au luat parte la aceste procese. În timp, această idee s-a transformat mult și din ea a rămas doar o întrebare pe care am lansat-o atât artiștilor cu care am vorbit în cadrul SONAR, cât și oamenilor din public. În rest, am migrat spre zona afectivă, imaterială, acolo unde simt că știu cum să caut și ce să fac cu ce găsesc. Iar prin plasarea proiectului în contextul aniversar, a devenit aproape imperativ să existe o implicare majoră a publicului.

Cred că nu am o idee definitivată despre funcţia mea în cadrul Reactorului sau în general. Cu siguranţă, SONAR e diferit de orice am făcut până acum, dar cu toate acestea împrumută mult din felul în care am documentat proiectul re.adapt şi din felul în care facilitez platforma Framework, ambele fiind la rândul lor semințe și inspirații directe ale acestui proiect. Funcţia mea, dacă e să o definim printr-un împrumut de etichetă căreia să îi alterăm sensul, poate fi aceea de mediator, cam aşa mă gândesc la ea în ultimul timp, indiferent de subiectul sau de mediul în care lucrez.

Însă, spre deosebire de proiectele precedente din cadrul Reactor, acum am simțit nevoia de a avea mai multă grijă la cum racordez ce fac la specificul spațiului, în dialog cu oamenii de aici. De exemplu, curatorierea spectacolelor despre care se povestește nu a fost realizată de mine, ci de cei care știu cel mai bine cum vor să spună această istorie pentru că sunt aici dintotdeauna. Indiferent cât de alternativă și de subiectivă este această istorie pe care o construim, ea este istoria unui spațiu care reprezintă mult mai mult decât percepția mea asupra lui, iar unul dintre rolurile mele e să cuprind această multitudine. În acest fel, prima persoană a cărei relație cu Reactorul s-a transformat puternic prin proiect sunt chiar eu. L-am văzut prin mulţi ochi şi multe voci şi fiecare experienţă pe care am înregistrat-o a adăugat un strat pe care nu îl ştiam, poate doar îl intuiam vag, ca și cum aș fi început cu un cotor de varză şi i-am tot adăugat frunze până a devenit întreagă. Și mov.

Memoria a fost un partener de lucru foarte fain, a mea și a tuturor. Am pornit animată de funcția ei constructivă, mai degrabă decât de cea reproductivă, de asta nici nu am mers deloc pe ideea de a viziona filmarea spectacolelor sau fotografii înainte de a povesti. Am vrut să văd ce iese la suprafață la o “extracție” la rece, în ce fel se alterează prin trecerea timpului și în ce fel se contaminează cu amintirile celorlalți din grup. Sigur că procesul arată doar parțial cum mi l-am imaginat. Dar e cald, uman și cu mici surprize. O surpriză a fost să înțeleg că cineva chiar s-a ocupat de arhiva palpabilă a spațiului, discret, cu atenție și grijă, acea persoană fiind Oana Mardare. Din punctul ăsta de vedere, tot ce am făcut eu a fost să trec materiale de pe un hard disk pe altul, de teamă că o să le pierd în acest proces de arhivare, o glumă foarte posibilă.

Structura podcastului e relativ simplă, chiar dacă va fi un colaj. Deşi am improvizat mult în cadrul întâlnirilor pentru înregistrări, preferând să creez mai degrabă contexte de conversaţie decât de interviu, firul e cam acelaşi. Am încercat să înțeleg ce s-a intenționat a se comunica dintr-o parte şi ce a ajuns pe partea cealaltă. De fapt, mai mult decât intenţia artistului sau percepţia spectatorului, m-a interesat potențialul spaţiului care se formează între cele două, spațiu în care se pot întâmpla lucruri neaşteptate pentru toţi cei implicaţi. Pe lângă asta, am urmărit un arc de timp. Cred că o răscolire a trecutului informează foarte mult prezentul şi viitorul, pe lângă a crea o istorie de orice fel. Ce ne spune această arhivă imaterială despre viitor, pentru mine e un pic de tot mai important decât ce ne spune despre trecut, cu atât mai mult cu cât fiecare episod de podcast conține și o parte în care luăm pulsul Reactorului din acel an, contextualizat în peisajul socio-politic național și global.

În ceea ce priveşte audiţia performativă încă nu am luat o decizie în privinţa materialului. Selecția e destul de copleșitoare și dezordonată. În orice caz, nu va fi cea a podcastului. Este un alt context cu o altă nevoie, în privința căreia momentan am doar frânturi de idei. Știu că voi pleca de la premisa că, spre deosebire de podcast, pe care îl vom asculta fiecare în altă parte, la audiţie ne vom afla chiar între cei patru pereţi, acolo unde a avut loc “istoria”. Spațiul este, deci, stabil, dar intenționez să destabilizez geometria lui obișnuită din timpul spectacolelor. Pe lângă asta, Oana Hodade va fi alături de mine cu un performance sonor despre care îmi imaginez că va fluidiza lucrul cu timpii fragmentari ai înregistrărilor și va ancora într-un tip de constanță. Dar nu e nici asta o certitudine, cum nu există multe certitudini nici despre felul în care funcționează un spațiu de artă independent în România. Relația cu viitorul, am învățat în acest proces, e o negociere continuă.

Cât despre relația mea cu viitorul, cred că e foarte mixtă. Dar dacă mă uit prin nișa asta foarte specifică a artelor performative, SONAR mi-a confirmat niște credințe și intuiții pe care le-am avut de-a lungul timpului despre ce se poate întâmpla într-o sală de teatru sau performance. Avem la dispoziție o platformă foarte generoasă pentru a exersa în interiorul ei multe dintre lucrurile pe care le visăm pentru omenire.