Luna septembrie deschide a zecea stagiune Reactor, iar cu această ocazie vă prezentăm și premiera spectacolului „Copilul tuturor”, conceput de Lucia Mărneanu, prietenă apropiată a spațiului și artistă multidisciplinară cu care am colaborat încă de la început în diverse proiecte. Am rugat-o pe Lucia să ne povestească mai multe despre acest spectacol produs în rezidență artistică la Reactor de creație și experiment.
Contextul cercetării mele artistice, deşi parcă asta sună cam prea serios, e lumea mea interioară în raport cu ce e în afara ei. Caut să fac chestii care mă taxează cumva, cu care am o relație personală, despre care ştiu câte ceva. Mă interesează orice de felul ăsta, de la oraşul în care trăiesc la relația cu mama mea. Apoi găsesc formule prin care le pot reprezenta cel mai bine: teatru, video, ilustrație etc.
Acum mă bucur de vară, aştept premiera spectacolului cu foarte mari emoții şi scriu la o aplicație pentru o rezidență artistică… Vreau să propun un proiect cu magneți. Magneți de frigider despre Cluj. Să văd cum aş putea să mă folosesc de genul ăsta de artă artizanală, aparent minoră, şi să deturnez sensul ei, să reprezint Clujul pe nişte magneți, dar apelând la narative despre oraşul ăsta altfel decât cele mainstream. Cum ar putea clujenii să se vadă reprezentați în complexitatea şi realitatea oraşului în care trăiesc? Îmi imaginez chestii mai funny, mai critice şi mai true… de exemplu, un magnet cu Piața Flora din Mănăştur sau unul cu Cluj, apres moi le deluge.
Îmi plac sincer procesele mai singuratice, dar adevărul e că niciodată nu sunt complet singură. Am nevoie de multă validare de-a lungul procesului, de cârje – pe care mereu mi le iau într-o formă sau alta, la beri cu prieteni, în discuții, cu consultanți artistici etc. N-am mai avut de mult un proiect atât de autonom ca „Copilul tuturor” și e cam devreme să-mi dau seama ce se schimbă în situația asta, dar bănuiesc că se schimbă fundamental responsabilitatea pe care o am față de proiect, toată treaba cu impresariatul, cum îl fac să circule, participările la festivaluri… Asta e de fapt o lecție pe care mi-am dorit-o şi nu mi-am dorit-o, o chestie la care nu mă prea pricep, şi în cazul căreia simt că trebuie să iau taurul de coarne, să devin propriul manager, aşa cum am fost şi cu Almost Political Diary, un album de artist lansat în 2019, care acum e în mare parte în nişte cutii în dulapul meu de acasă. N-am ştiut cum să-l promovez, cum să-l fac să trăiască, să ajungă la lume. Sper că de data asta o să fie mai bine.
Când lucrez singură, spre deosebire de proiectele în care mă subordonez viziunii altcuiva, provocarea e chiar singurătatea. Am nevoie de un ochi exterior care să mă ghideze cât de cât. De data asta ochiul exterior a fost Sinkó Ferenc, consultantul artistic al acestui spectacol. Dar, în general, eu sunt o actriță care lucrează destul de împiedicat cu regizorii, destul de fâstâcit, am nevoie de o relație aparte cu ei, trebuie să-mi placă, să am încredere în viziunea lor… Deci îmi place procesul meu privat, aşa cum îmi place să fiu singură în fața unei coli goale pe care urmează să desenez sau cum îmi place să gătesc singură în bucătarie. Zsófi Gábor, o prietenă scenografă, îmi povestea zilele trecute de deadline-uri… Se întreba când e deadline-ul adevărat al unui proiect; la premieră? Atunci când se raportează oficial finalizarea proiectului? La 5 reprezentații după premieră, când începi să te simți sigur de ce faci? În cazul spectacolului de față, eu cred că e foarte satisfăcător pentru mine să am şansa propriului deadline… Spectacolul ăsta e în întregime al meu şi pot să îmi permit să lucrez la el chiar şi după premieră, să-l ajustez continuu.
De la procesul de lucru îmi propun să mă bucur de el şi să fiu autentică, adică să nu îmbrac haine nici prea mici, nici prea mari pentru mine… Să fac ce mă interesează realmente în prezent şi să fiu deschisă procesului, să învăț din mers. Nu am destulă experiență ca autor de spectacole ca să vorbesc despre un mod al meu de a lucra în zona performativă. Nu ştiu exact de ce au oamenii senzația că eu lucrez în zona performativă; cred că e când am jucat în „Paralell”, un spectacol care a cuprins într-adevăr o puternică dimensiune performativă. Dar adevărul e că simt că mi-e incă străin performance-ul, nu ştiu realmente cum sa îl fac pe bune, necopiind nişte formule deja existente. Poate e ceva performativ în felul în care înțeleg construcția efectivă a unui spectacol, dar rezultatul e de cele mai multe ori teatral. Îmi place teatrul cu T mare, sunt îndrăgostită de el. În limitele lui, aşa cum sunt, vechi, mă simt în siguranță. „Copilul tuturor” e cu siguranță teatru.
Cred că spectacolul o să fie bine receptat. Ca formă, am făcut deja câteva reprezentații cu public restrâns pe parcursul repetițiilor şi au fost oameni care au spus ulterior că e surprinzător cum se pot exprima atâtea lucruri printr-o situație teatrală atât de simplă şi de clasică: un om la o masă; cum orice gest minor, pentru că e atât de simplu setting-ul, capătă o dimensiune mai mare, capătă valoare. Ca şi conținut, sper că va fi receptat tot bine; toți avem o mamă pe undeva, pierdută, iubită, regasită, departe, necunoscută, în noi, în ceilalți… e un subiect ubicuu, deci cred că o să prindă.