Oana Hodade - despre memorie

Oana Hodade - despre memorie

Lucrez tot mai des în zone diferite artistic. Sunt la un Master de regie, semnez universuri sonore pentru unele spectacole, joc, scriu. Pare că lucrez în zone diferite, dar ele nu sunt atât de diferite, de fapt. Mediul meu e teatrul, e punctul de plecare pentru fiecare proiect și cel pe care-l cunosc cel mai bine. E un teren de joacă multidisciplinar în care dau de unelte noi. Ce mă interesează la fiecare e vibrația specifică și efectele pe care le produce. Scrisul mă ajută să-mi structurez ideile, partea sonoră să-mi canalizez emoțiile. Din regie învăț să plimb un concept prin toate dimensiunile unei creații, de la abordare până la relația cu publicul. Iar din lucrul cu propria prezență în scenă înțeleg mai bine relația cu timpul, cred. Prezența e și cea mai gingașă dintre toate, și cea mai greu de întreținut. Cere mult efort să mă pun în dispoziția bună pentru spectacol.

Pentru „interior-lumină” am fost invitată de Mihai ca performer. E așa de dens și de complex procesul de lucru că mi-e greu să formulez în câteva cuvinte. Am avut timp, vreo șase luni, în care să ne apropiem și să ne îndepărtăm de temele propuse de Mihai și Ioana, care s-au învârtit în jurul noțiunilor de identitate și deconstrucție a identității. Vreau să subliniez asta, că am avut timp, n-am stat șase luni la scenă, dar am stat șase luni cu gândul la temă și asta a făcut ca lucrurile să capete o densitate aparte care se simte în spectacol. Am petrecut multe zile cu video-urile din arhiva lui Mihai, foarte personale și încărcate emoțional, fără să cunoaștem detalii despre contextele lor. Am vorbit mult despre relația cu publicul, despre prezență, despre manipulare, despre ritm și suprapuneri de planuri, dar și despre instanțe ale răului, despre ego, despre dragoste, despre depresie și deformarea realității. Pe mine m-a interesat să mă joc un pic cu îndoiala în construirea unei narațiuni, cu discursul parazitat de gând, de un exces de analiză. Și cu granița dintre natural, firesc și teatral, artificial. Și apoi Mihai a venit cu cel mai mic sintetizator analog și mi-a dat libertatea să bruiez cu el tot spectacolul. Jumătate din universul sonor e deja construit din felul în care sună acest aparat, un sunet greu, industrial, oscilator, cu o spațialitate proprie. Sună ca dintr-o fabrică-satelit complet automatizată, care plutește pe orbită. Am învârtit din butoane la instinct, și cam așa aș descrie întregul parcurs din interior-lumină, visceral, intuitiv, spontan. E cel mai special, deschis și liber proces de lucru de până acum. Am primit încredere totală și timp. Și am discutat mult, mult.

Tot ce fac e legat de memorie într-un fel sau altul – de recuperarea sau de stimularea ei. Memoria ne vorbește despre cine suntem – memoria afectivă, memoria corpului, întâmplări, senzații. Tot ce ne sensibilizează face o mică cută în membrana memoriei. Sunetul lucrează într-un mod fin cu memoria, are puterea de a accesa nu doar un loc foarte personal al nostru, ci și întreaga lui atmosferă. Adu-ți aminte sunetul telefonului cu disc, de exemplu. O dată cu el îți amintești și un set de acțiuni, și experiența unei întregi perioade din viața ta. Sunetul vine îmbibat de ambianța timpului în care a fost generat, e extrem de puternic și comunică pe căi senzoriale subtile. Iar scrisul, actul de a scrie în sine e aducere-aminte, e dialog cu memoria, cu afectul.

Proiectul la care lucrez acum e un spectacol de teatru sonor. Are titlu de lucru „Vise despre viitor (proiecții colective despre un viitor incert)” și e… e destul de clar despre ce e, nu? Mă interesează versiuni ale viitorului care țin de evoluțiile noastre personale, dar și la nivel de comunitate, familie, oraș. Sunt curioasă în ce măsură ne putem imagina un viitor colectiv și în ce fel ne apropiem de el, după acești doi ani care au însemnat un exercițiu constant de adaptare și reconfigurare. E primul spectacol pe care-l concep și scriu și mă bucur de sprijinul Reactor și al Teatrului Național Radiofonic.