În luna aprilie, vă prezentăm prima coproducție internațională a Reactorului, alături de Centrul Cultural Clujean, Pogon (Zagreb, Croația) și L’arboreto – Teatro imora (Mondaino, Italia) în cadrul proiectului Stronger Peripheries: A Southern Coalition
Pentru a afla mai multe despre lucrul la performance-ul Punctul Nemo, am stat de vorbă cu Catinca Drăgănescu, Oana Hodade și Mihai Păcurar, care au format un trio conceptual încă de la începutul acestui proiect.
Ați început procesul de lucru la acest performance într-un context mai special față de alte proiecte de la Reactor, având sprijin internațional. Cum a fost pentru voi prima etapă de lucru, cu rezidențele de cercetare și de creație găzduite în Zagreb și Mondaino?
Catinca Drăgănescu: Ceea ce m-a atras la proiectul ăsta a fost tocmai componenta de cercetare artistică, libertatea pe care ți-o dă o astfel de formulă de lucru pentru a explora zone noi, zone la care visezi, dar pe care ți-e teamă uneori să le testezi ȋn practică. Experiența celor două rezidențe a fost una extraordinară, au reprezentat două perioade fertile de inspirare și explorare. Au conectat echipa și au funcționat ca incubatoare de idei. Am ȋntâlnit oameni faini cu discursuri interesante, am avut ocazia să ne coagulăm și testăm ideile, ne-au oferit un adevărat laborator.
Oana Hodade: Cred că partea cea mai bună și bogată din cele două rezidențe a fost confruntarea directă cu o multitudine de idei și perspective despre viitor. Am avut multe întâlniri cu oameni ale căror experiențe de viață ne-au provocat propriile viziuni pe marginea temei. Într-un mod foarte benefic, căldura acestor întâlniri a păstrat cercetarea într-o zonă nu atât teoretică, cât profund umanistă.
Mihai Păcurar: Ambele etape ale proiectului au fost revelatoare pentru mine. Ocazia de a întâlni și discuta cu oameni activi în sectorul civic și cu artiști, este o oportunitate unică de a explora munca asiduă și aproape invizibilă care leagă comunități întregi. Și aici le includ pe reprezentantele organizațiilor partenere care ne-au găzduit și care ne-au oferit aceste experiențe.
Cum a funcționat lucrul împreună, având în vedere că v-ați propus să gândiți conceptul artistic într-o formulă mai degrabă non-ierarhică? Ce provocări/satisfacții apar și cum se modifică funcțiile voastre? Cum se reflectă acest mod de lucru în conținutul performance-ului?
Oana Hodade: Principiul non-ierarhiei l-am continuat și după ce ni s-au alăturat Alexandra, Adonis și Selma și l-am păstrat până la final. Ne-am împărțit funcții și lucruri de făcut individual, fiecare în zona ei sau lui de expertiză, dar asupra conținutului am revenit mereu în decizii de grup. De altfel, alegerea e un concept care stă la baza performance-ului nostru.
Mihai Păcurar: Cred că s-a creat un spațiu omogen de împărtășit idei și creat structuri. Am schimbat foarte multe roluri (noi toți) în aceste întâlniri și cred că provocările au apărut cu adevărat acum, spre final, când încercăm să ne păstrăm vii și jucăuși în timp ce ne închidem (fiecare) în carlinga lui profesională.
Catinca Drăgănescu: Eu am numit procesul nostru de lucru o utopie performativă. M-am ȋntrebat cum poate funcționa co-creația când toți participanții la proces sunt cu un picior ȋn afara zonei lor de expertiză și confort. Cred că a fost o decizie foarte bună. Proiectul are acum această calitate spectrală, de a exprima mai multe puncte de vedere. Iar multitudinea de idei generată de libertatea asta de intervenție ȋl face bogat, polemic, chiar eclectic, pe alocuri. Mi se pare tone of voice-ul just. Am ȋnvățat mult unii de la alții și cred că schimbul ăsta de idei și energie e o treabă foarte specială, care va da motor spectacolului.
Ce vă propuneți de la acest proces și de la acest performance, care e descris ca fiind unul interactiv? Ce aduce acest tip de spectacol în raport cu tema – dreptul la viitor?
Mihai Păcurar: Cred că ceea ce ne propunem e să testăm dacă participarea activă e un pas coerent înspre a lăsa o amprentă mai puternică în participanți și o insinuare a ideii de participativitate în general, în societate.
Catinca Drăgănescu: Noi ne propunem să creăm mai degrabă o experiență decât un spectacol, o experiență interactivă care să provoace spectatorul, nu numai la a ȋși pune niște ȋntrebări, ci și la a acționa ȋn diverse moduri. Este menit să fie ȋn același timp un proiect entertaining, cât și unul care apasă pe niște pedale foarte personale și activează simțul critic al participanților. E o experiență out of the box ȋn care spectatorii devin protagoniști și co-creatori ai spectacolului, pentru că a ne gândi la viitor ȋnseamnă a ne asuma un rol de creatori. Cred cu tărie că lumea viitorului trebuie creată și că noi avem și privilegiul și responsabilitatea de a contribui ȋntr-un fel la asta.
Cum putem să mai vorbim despre viitor astăzi? Titlul performance-ului reprezintă un loc îndepărtat și izolat, mai puțin accesibil oamenilor – e de bine sau de rău?
Oana Hodade: E… cum e. Uneori o foaie albă sau un loc îndepărtat și izolat poate fi un punct bun pentru a imagina un nou început.
Catinca Drăgănescu: Eu mai zic odată: cu responsabilitate. Cred că așa trebuie privit viitorul, dar și cu curaj. Momentul prezent este și o incredibilă oportunitate de invenție. Nu e nici de bine, nici de rău, e de cum alegem noi să fie, dacă alegem să fim activi ȋn marea transformare globală ce ne paște.
Mihai Păcurar: Cred că dacă Pământul ar fi plat, Punctul Nemo ar fi marginea lui, acolo unde te duci din când în când să te uiți în gol și să-ți dai un reality check.