În luna aprilie, vă prezentăm prima coproducție internațională a Reactorului, alături de Centrul Cultural Clujean, Pogon (Zagreb, Croația) și L’arboreto – Teatro Dimora (Mondaino, Italia) în cadrul proiectului Stronger Peripheries: A Southern Coalition
Pentru a afla mai multe despre lucrul la performance-ul Punctul Nemo, Alexandra Caras, Selma Dragoș și Adonis Tanța ne-au răspuns la câteva întrebări.
Ați intrat în echipa performance-ului Punctul Nemo când încă era în faza de cercetare și ați participat și la o parte din această etapă. Cum arată munca artistică pentru voi când se lucrează așa? Cum a fost experiența cercetării de până acum?
Selma Dragoș: Laboratorul a fost o experiență foarte stimulantă și plină de veselie și satisfacție, pentru mine. Deși Catinca, Mihai și Oana aveau deja un concept, faptul că am lucrat împreună căutând soluții în experiențele noastre artistice și non artistice, prin încercări succesive, a însemnat pentru mine că am ajuns la o înțelegere și o asumare a conceptului pe care probabil nu le-aș fi avut fără această cunoaștere în detaliu a alegerilor care au dus la forma cu care am intrat în repetiții la Cluj. Pentru mine, faptul că toată lumea făcea propuneri și nici unul dintre noi nu era expert în limbajul pe care îl foloseam (jocurile de masă, de societate etc.), a însemnat că am ajuns, prin aproximări, analogii, încercări, confuzii și aha-uri, la un rezultat la care nici unul dintre noi nu ar fi ajuns singur. Stimularea și satisfacția au venit, bineînțeles, cu o mai mare încărcătură de nesiguranță – testasem unii pe alții și pe 3 voluntari veniți din partea gazdelor, nu aveam nici un garant că e bine ce facem, nu aveam de unde să știm ce și cum va funcționa cu un grup eterogen de 30 de persoane.
Adonis Tanța: Pentru mine, cea mai frumoasă etapă de cercetare din acest proiect a fost rezidența de la Mondaino. E prima dată când am lucrat într-un teatru în mijlocul pădurii, un spațiu generos de lucru și la propriu și la figurat. Dacă ar fi după mine, aș păstra ceva din atmosfera zilelor din Italia, unde respiram puțin mai ușor. Acum avem presiunea premierei, unde ritmul și atmosfera sunt ceva mai diferite de laboratorul nostru artistic din pădure. :))
În caseta tehnică a spectacolului scrie că sunteți performeri, dar fiecare dintre voi are o formare artistică diferită care modifică relația cu ideea de a performa/a juca într-un spectacol. Ce înseamnă pentru voi să fiți performeri în acest context?
Selma Dragoș: Am puține experiențe de scenă ca mânuitoare de umbre, performer sau clown în spectacole pentru copii. Așa, atunci când am fost invitată în acest proiect, am presupus că nu astea sunt lucrurile care mă recomandă ci, mai probabil, experiențele non artistice. Astăzi (o săptămână de lucru până la premieră) cred în continuare că postura mea de performer în acest proiect se va încărca din experiențele de facilitator în procese de profiling pentru adulți. Cred că instanța performativă pe care o caut trebuie să combine ceva din artificialitatea amenințătoare a unui personaj cu neutralitatea încurajatoare a unei conducătoare de focus grup.
Alexandra Caras: E ceva nou și provocator pentru mine. Sunt foarte multe situații în care momentan nu știm cum vor decurge lucrurile, ce va face sau ce va refuza publicul și tocmai din acest motiv trebuie să improvizăm destul de mult în funcție de dinamica pe care o va propune performance-ul. E palpitant și puțin înfricoșător, în același timp. Aștept cu multă curiozitate și cu multe semne de întrebare. E super tare ideea din spate și ceea ce propune ea și mi se pare mișto că am ocazia să o probez.
Cum a funcționat lucrul împreună, având în vedere că se lucrează participativ și non-ierarhic? Ce provocări/satisfacții apar și cum se modifică funcțiile voastre? Cum se reflectă acest mod de lucru în conținutul performance-ului?
Alexandra Caras: Pentru mine, nu e prima dată când fac parte dintr-un proiect care își propune genul ăsta de dinamică și sunt oarecum familiară cu asta. Ai o satisfacție destul de mare când simți că ai contribuit cu multe și direct în procesul de lucru… Un fel de: ce tare, a rămas ideea mea sau ha! Uite… gândul meu a inspirat pe altcineva și a mers mai departe într-o chestie concretă care apare în tot întregul și multe gânduri de genul care te fac să fii mai aproape de proiect, mai intim cu el și să ți-l asumi puțin diferit. Sunt și multe provocări în genul ăsta de lucru, poate deveni obositor sau frustrant în multe situații pe care nu am să le enumăr acum pentru că fac parte din laboratorul nostru și tot acolo vor rămâne.
Ce aduce acest tip de spectacol în raport cu tema – dreptul la viitor? Cum putem să mai vorbim despre viitor astăzi?
Adonis Tanța: În primul rând, forma spectacolului, aș zice, face un pas spre viitor, nefiind un spectacol convențional de teatru. Am încercat să explorăm cât mai mult ideea de joc performativ, raportându-ne mult la lumea prezentă, fiind în permanență, la nivel imaginar, într-un ipotetic viitor. În jocul nostru avem nevoie de imaginație și cred, atâta timp cât ne putem imagina ceva despre secunda următoarea, ziua ce ne stă înainte, mâine sau bătrânețe, viitorul există și putem să vorbim despre el. Oare nu asta facem oricum?