Cleopatra Constantinescu - despre povești și lumi create

Cleopatra Constantinescu - despre povești și lumi create

În luna noiembrie, Reactor va prezenta premiera spectacolului „Rața!” din cadrul proiectului Drama 5, ediția a VIII-a. „Rața!” e un spectacol bazat pe textul scris de Cleopatra Constantinescu, participantă a rezidenței Drama 5 din acest an și cea al cărui text a fost selectat pentru a fi montat. Am rugat-o pe Cleopatra să ne spună mai multe despre etapa de rezidență, și procesul de scriere al acestui text. Iată ce ne-a răspuns:

Am început să scriu Rățușca fără nume (așa se numea prima oară) când eram în anul II la Scriere Dramatică la UNATC. Era o temă pe care voiam să o abordez și nu știam în ce fel – plecarea de acasă/părăsirea cuibului. Întotdeauna pornesc de la experiențe personale, cred în forța lor de a vulnerabiliza. De acolo pornesc o căutare, e clar ceva ce mă interesează, dar e doar o bucată, restul e imaginație, un fel de încercare de a rezolva. La început, am luat ce aveam la îndemână să mă ajute cu cercetarea și mi-am adus aminte de Clarissa Pinkola Estes care interpretează basme și povești dintr-o perspectivă jungiană. A fost un punct de plecare, mi s-a părut interesant să citesc Rățușca cea urâtă psihanalizată. Mi-am dat seama după că poveștile, miturile fac parte din noi, social și cultural, și e interesant câte straturi de interpretare conțin. Poate că transformarea de la final în vremea lui Andersen ar părea puțin clasistă acum, oare cum ar arăta rățușca la final dacă scriu o piesă, pornind de la povestea asta? Sentimentul de inadecvare te face să pleci, să cauți, dar cum îți găsești locul? Se termină căutarea vreodată? Astea ar fi întrebările la care am încercat să răspund și sper că textul încă încearcă, pentru că dacă a răspuns deja, cred că nu mai e valoros.

La început, textul era scris mai degrabă într-o formă alternativă, postdramatică. În rezidența de la Drama5, a căpătat o structură dramatică, e un fel de bildungsroman (sau bildungsplay?) cu elemente de fabulă (deloc moralizatoare). După 3 săptămâni de lucru la text în cadrul rezidenței, finalul arăta total diferit, un soi de metadramă, și nu pot să zic decât că mă bucur că nu mai e așa. Obosisem să iau decizii de fapt și asta se reflecta direct în text. La sfârșit, autoarea ajungea în dialog cu Rața. Putea fi interesant, dar am vrut mult să duc o piesă lungă la capăt (e prima, cred) și mai pot să experimentez altcândva. E interesant că mi-am dat seama că pot să scriu, până la urmă, (chiar) ce vreau.

Formarea ca actriță mă ajută mult în scris, chiar dacă la început nu mi-am dat seama. Sau poate nu voiam să recunosc. Am jucat încă din liceu și, fără să pretind că știu mare lucru despre teatru, face parte din mine. Pentru că e ceva timp de când încerc să îl descopăr. De felul meu, am o gândire analitică și cred că e mai de folos în funcția asta de autoare dramatică, decât era când jucam. Am mult mai multă libertate când scriu. Ca dramaturgă, ce s-a schimbat e că mi se pare că sunt mai mult creatoare acum decât eram ca actriță. Mai degrabă creez lumi din postura asta. Cojocul de dramaturgă parcă se potrivește mai bine pe mine.

Îmi propun să învăț să colaborez din ce în ce mai bine și să îmi dau timp, uneori multe răspunsuri sunt deja acolo sau vin ușor, natural din discuții, alteori vin mai târziu și până la urmă, cred că procesul de scriere nu se termină cât timp spectacolul se joacă. Îmi dau seama din ce în ce mai mult cât de important este ca procesul să fie unul colaborativ. Mi se pare important ca regizorul să înțeleagă ce vrei tu și invers. Pentru mine, discuțiile cu Dragoș au fost foarte importante, parcă are mai mult sens că eu am scris și el regizează după ce am luat ultimele decizii împreună. La fel, cred că actrițele sau actorii trebuie să se regăsească într-un fel sau altul în ce joacă. Nu știu, într-un cadru de lucru de genul ăsta, poate că dramaturgul dă naștere unui univers, dar apoi regizorul Îl construiește. Împreună cu actorii. Iar rolul dramaturgului devine din ce în ce mai difuz.

Sper ca textul să fie receptat cu umor și seriozitate. E despre inadecvare, e despre transformare. Pentru mine, e despre a ieși din ou (pe bune), adică despre a realiza că nu ești prizonier în coconul de idei și frici în care ai crescut și a descoperi cum ești tu de fapt în afara lui. Așa mi se pare acum. Cred că un text nu are niciodată o singură temă. Pe de altă parte, mi se pare important să vorbim de multe ori, de cât mai multe ori despre anumite lucruri, da. Pentru că le regăsim în jurul nostru, în noi. Socializare diferențiată de gen, tați absenți, drepturile sexuale și reproductive ale femeilor, consimțământ. Textul nu arată cu degetul către nimeni, zic eu, dar vorbește despre lucruri pe care (poate că) le-am mai auzit, se vorbește despre ele și e bine că se vorbește, pentru că ele se întâmplă. Să vrei să te simți în siguranță acasă, pe stradă, la muncă, la școală e de bun simț, zic eu. E de înțeles că toate mișcările solide capătă valoare de trend în capitalismul bezmetic în care ne aflăm, dar pe bune că feminismul e pentru toată lumea, pentru că a simți emoții și a le exprima sănătos e pentru toată lumea, dar și a fi în poziții de putere e pentru toată lumea.

Sper să fie luat exact așa cum e – o rață iese din ou și părăsește cuibul. Ce întâlnește o rață după ce părăsește cuibul? Doar că rața nu e rață, e o femeie.