Cosmin Stănilă: Fun creepy facts și în sfârșit sfârșitul

Cosmin Stănilă: Fun creepy facts și în sfârșit sfârșitul

Ne gândim constant la ce lucrăm și vrem să vă spunem și vouă. Credem că relația dintre creatori și spectatori continuă mult timp după ce spectacolul s-a încheiat și ne dorim să aflați la ce ne gândim când creăm, care sunt provocările noastre și cum ajung să se nască produsele pe care le vedeți. De aceea, secțiunea #blogreactor vă aduce texte, colaje și gânduri ale artiștilor din spatele proceselor de lucru.

Cosmin Stănilă este actor colaborator al spațiului Reactor din 2018. Nu mai știm dacă înainte sau după s-a angajat la Teatrul Național din Cluj, dar cert e că de cele mai multe ori își împarte orarele între cele două teatre, ceea ce face ca oricare ocazie de a lucra cu el să fie o bucurie. De la prima noastră colaborare pentru spectacolul „Noi nu, niciodată”, Cosmin zis și Coco a rămas alături de noi în diferite formule, ultima fiind cea de dramaturg rezident Drama 5 și ulterior dramaturg la scenă pentru spectacolul „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”. Din 2019 așteptăm premiera spectacolului „În sfârșit sfârșitul”, și iată că în sfârșit….


Am visat că m-am trezit cu un bebeluș la Reactor. Bebelușul meu. Era un bebeluș urât cu cap mare și cu o față prea matură pentru vârsta lui. Și cu un ochi mai închis decât altul. O să i se deschidă, mi-a spus cineva, durează un pic. Nu simțeam nimic pentru el în afară de repulsie pentru ochiul închis și speranța că o să devină mai frumos, cu un cap mai mic. Avea zăpadă pe el, îi uitasem căruciorul în ninsoare. L-am tras sub streașină și l-am scuturat. Nu știam să îi plimb căruciorul. S-a ridicat și a început să meargă. M-a întrebat dacă merge. Așa se merge? Da, așa se merge, i-am zis. S-a oprit. Cum se merge? m-a întrebat. Și n-a mai putut să meargă.

Cu câteva zile înainte să terminăm lucrul la spectacolul În sfârșit sfârșitul, postam asta pe Facebook. Nu m-am dus atunci să caut în Interpretarea viselor ce semnifică mai exact Bebeluș urât cu cap mare și față matură și/sau bebeluși care vorbesc deși sunt prea mici. Nu am căutat atunci, dar am intrat acum pe www.vise.ro și mi-a dezvăluit asta:

Bebeluşii urâţi indică mici probleme de caracter.

Un bebeluș care merge de-a bușilea sugerează faptul că vei putea acționa si gândi pe cont propriu.

Șiiii aici s-a cam terminat ancheta mea psihanalitică după care pot concluziona că am mici probleme de caracter (ce trebuie să visezi ca să îți dai seama că ai mari probleme de caracter?) și că pot gândi pe cont propriu. Până când îmi dau seama că gândesc pe cont propriu. Dup-aia gata, nu mai pot.

Atunci când am avut visul, l-am interpretat mult mai simplu – e de vină spectacolul. Cum în În sfârșit sfârșitul joc rolul unui viitor tată – nici nu-mi dădusem seama că sunt la vârsta la care e plauzibil asta – probabil că situația și-a făcut ușor loc în mintea mea și s-a manifestat nocturn. M-am bucurat că face subconștientul o muncă pe care eu am fost prea leneș s-o fac conștient – visul meu putea la fel de bine să fie al personajului. Mai puțin partea că se află la Reactor. Asta ar fi fost prea meta. Adam – îl cheamă de fapt El dar într-o zi ne-am gândit să îi dăm un nume mai simpatic, dar la fel de generic –  își dorește copilul, dar probabil că asta tot nu l-au cruțat de temerile de genul fuck dacă nu o să-l pot iubi? Spoiler alert: Eva (adică Ea, șoția lu’ El) e cea care are îndoieli mai mari legate de aducerea lui pe lume.

Din cauza Femeii, lidera unei secte antiumaniste (pe care mai departe o vom numi Lily), Eva începe să chestioneze din punct de vedere ecologic alegerea de a avea un copil. El nu, el e bărbat cu capul pe umeri care nu pleacă urechea la prostii din astea. Așa e El. Eu în schimb nu știu ce să zic, parcă-s un pic mai influențabil. Din fericire, sunt prea tânăr (și imatur) să mă gândesc serios la avea un copil. Singura alegere pentru care argumentul ecologic a cântărit în vreun fel a fost dacă să-mi iau sau nu o mașină, dar poate că nu mai mult decât argumente de genul eh oricum e nasol cu locurile de parcare în Cluj și e mai fain și sănătos pe bicicletă. Viața mea zilnică nu e foarte influențată de planeta care se duce de râpă – încerc să nu folosesc paie și (așa de multe) pungi de plastic, cam atât. Dar perspectiva lui Lily nu poate să nu te pună pe gânduri. Într-o piesă americană, Lungs, e o replică ceva de genul: Aș putea zbura până la New York și înapoi zilnic timp de șapte ani și tot nu aș lăsa o amprentă de carbon atât de mare cum aș lăsa dacă aș avea un copil. Zece tone de dioxid de carbon. Asta e greutatea Turnului Eiffel. Aș da naștere Turnului Eiffel. Tipa din Lungs are dreptate. Dacă ne-am gândi pe bune la binele planetei, atunci nu ne-am mai înmulți. Ne-am mulțumi cu strictul necesar, cum zice Lily la un moment dat în spectacol. Ca în melodia din Cartea Junglei.

Să cauți strictul necesar

Natura-ți pune-n rețetar

Să cauți strictul necesar i-un dar.

Numai că strictul necesar e un concept foarte larg, la fel de larg ca cel natură, iar rețetarul nu e tocmai atât de simplu pe cât pare atunci când îl prezintă un urs simpatic. Strictul necesar a lui Lily este periculos de strict, iar calea de mijloc între fanatismul și ignoranță nu pare atât de simplu de dibuit. Procesul de lucru la spectacolul nostru a început în februarie și s-a finalizat în iunie (dacă o repetiție generală fără public se poate considera un final), cu o pauză între martie și mai cauzată de pandemie. Așa că gândurile legate de spectacol, de ideologia lui Lily, de ce înseamnă strictul necesar, de celelalte specii care cu greu conviețuiesc cu noi, de avertizările ecologiștilor legate de încălzirea globală s-au lovit de teorii despre noul virus. Covid 19 – când Pământul alege să lovească înapoi, așa se intutulează un articol care propune ca origine a virusului un soi de răzbunare a planetei pentru toate nedreptățile comise de umanitate în ultimele secole. Au apărut atât de multe poze de peste tot din lume cu specii de animale care revin în fostele lor habitaturi încât With people în lockdow, wild … return to … a devenit un format de meme. Au fost voci pertinente care au susținut că ar trebui să ne reconsiderăm viețile consumeriste pentru că nu-i așa, două luni de zile ne-am descurcat fără zboruri internaționale, fără fabrici cu motoarele la maxim, și, în general, cu mult mai puțin – cu strictul necesar.

Mi-e foarte greu să mă poziționez între cei care neagă ideea de încălzire globală sau cei care susțin că oricum planeta o să moară la un moment dat așa că de ce ne-am restricționa pe de-o parte și cei din zona deep ecology care militează împotriva natalității pe de altă parte. Ceea ce știu e că dacă în viața noastră ar prima binele planetei atunci nu am mai face multe lucruri care acum ni se par indispensabile. Și cu siguranță nu am mai face teatru. Nu am avea de ce să risipim fonduri, materiale, energie electrică și umană ca să creăm lumi fictive în timp ce lumea reală se surpă. Teatrul nu e necesar, resursele alocate lui ar putea fi folosite mult mai practic, la fel cum muzicienii de pe Titanic ar fi putut să facă lucruri mai utile în timp ce vasul se scufunda, dar n-ar fi fost păcat?

Fun-creepy fact: Lily, porecla pe care Diana Dragoș i-a pus-o personajului Femeii are o origine foarte veche. Lilith, de fapt, apare într-un text evreiesc din Evul Mediu drept prima soție a lui Adam. Lilith mai e menționată în legende drept o figură demonică asociată cu infanticidul. În Biblie apare de câteva ori drept cotoroanța nopții. Daaar cel mai ciudat e că una dintre cele mai timpurii referințe din istorie despre existența lui Lilith e din anul 2 400 înainte de Hristos, pe o listă de demoni sumerieni, unde e descris un contingent înfricoșător de „demoni Lillu” cu însușiri de succubuși, cunoscuți pentru faptul că „îi vizitează pe bărbații adormiți în somn, ca să-i seducă și astfel să producă copiii grotești”. [1]



[1] https://www.vice.com/ro/article/599q3z/demonul-alungat-din-rai-pentru-ca-a-refuzat-pozitia-misionarului

navigate_before
navigate_next