Un spectacol complicat într-o perioadă complicată

Un spectacol complicat într-o perioadă complicată

Ne gândim constant la ce lucrăm și vrem să vă spunem și vouă. Credem că relația dintre creatori și spectatori continuă mult timp după ce spectacolul s-a încheiat și ne dorim să aflați la ce ne gândim când creăm, care sunt provocările noastre și cum ajung să se nască produsele pe care le vedeți. De aceea, secțiunea #blogreactor vă aduce texte, colaje și gânduri ale artiștilor din spatele proceselor de lucru.

Diana Dragoș este regizoare colaboratoare a spațiului Reactor încă de la primele proiecte, când experimenta de pe atunci cu reconfigurarea spațiului prin spectacolul Imperiul șoptit de Turandot sau spectacolul de teatru horror itinerant Monstruoasa poveste a fecioarei care aștepta să răsară soarele. Despre cum s-a născut spectacolul care va avea premiera în 29 septembrie în format video, În sfârșit sfârșitul și provocările de a face teatru în timp de pandemie, vă invităm să citiți mai jos.


A fost un proces destul de complicat, început în februarie 2019, la work in progress, și continuat în etape destul de decalate ca timp, iar cu fiecare reluare, aveam cumva senzația că o luăm de la capăt. Pe lângă faptul că aveam timp de gândire în care ne dădeam noi teme sau testam abordări diferite, aveau loc în jurul nostru evenimente care trimiteau direct la temele spectacolului nostru, și pe care nu aveam cum să le ignorăm. De aceea, laitmotivul discuțiilor mele cu Brîndușa a fost probabil ”N-o să terminăm niciodată”/”Nu se mai termină.” Cu siguranță a fost o experiență foarte intensă atât din cauza coincidențelor cu realitatea, cât și pentru că ne-a ținut alerte creativ și foarte deschise, dar și cu o senzație aproape permanentă că suntem într-un soi de matrioșcă infinită sau că ducem o sarcină cu un copil infernal care refuză să se nască, chinuindu-și ”gazda”, avortat, răsavortat, dar și foarte încăpățânat. Și aici a avut un rol esențial tata-Reactor, care a luat mereu în calcul toate variantele și soluțiile posibile înainte de a renunța. De aceea cred că pentru mine a fost, în ansamblu, o perioadă privilegiată, probabil cea mai autentică perioadă de căutări și experiment de până acum.

Am pornit de la o temă propusă de Brîndușa, acțiunea și influența sectelor mistice, pe care am extins-o până la triburile sociale, grupurile de oameni formate în jurul unor idei sau cauze în numele cărora sunt gata să își cedeze identitatea individuală sau să renunțe la ideile proprii. Pentru că ceea ce ne interesa era nevoia de apartenență și fenomenul de tribalizare, și nu critica unui anumit grup sau cauze, am decis să ne folosim un cult fictiv, inspirat din Church of Euthanasia, o grupare de ecologiști extremiști fondată de Chris Korda în anii ’90, care promova antiumanismul în manifestări publice performativo-dadaiste. Considerând omul singura specie care distruge în mod conștient, vedeau în retragerea voluntară a acestuia singura modalitate de a opri dezastrele ecologice. Ne-am oprit la acest cult ca inspirație pentru că am simțit că ne îndepărtează, pe de-o parte, de zona tezistă, și pentru că aducea în plus, pe lângă componenta socială, și una etică și existențială.

În etapa următoare s-a alăturat proiectului scenografa Gábor Zsófi, care a venit în întâmpinarea construcției cu un concept de spațiu mulat perfect pe tema izolării sau a sufocării personajelor, a angoaselor pe fondul cărora aderarea la un cult devine mult mai ușoară. Propunerea ei ne-a lansat noi provocări. Am testat două chei de joc până să ajungem la o formulă aproape brechtiană, codificată într-o manieră care să permită jonglarea cu straturile realității și să deschidă spații interioare ale personajelor. Din fericire, am lucrat cu o echipă de actori cu un potențial creativ uriaș, extrem de profesioniști și receptivi, și foarte puternici atât ca personalități individuale, cât și ca prezență scenică. Deci am avut realmente un cadru de laborator profesionist care părea, până acum, un lux pe care nu credeam că îl voi avea vreodată.

Pe cât de înspăimântătoare a fost perioada de izolare, când am întrerupt repetițiile și nu știam dacă le vom mai relua, iar apocalipsa noastră fictivă părea să fie înlocuită de una reală, probabil cel mai mare câștig a venit din generozitatea cu care am continuat să lucrăm după ridicarea restricțiilor, atât cea a echipei artistice cât și a producătorilor. Lucrând fără să știm dacă îl vom și arăta deodată, cred că am realizat cu toții fragilitatea meseriei noastre, și am răspuns cu grijă și perseverență. Cred că am reușit să ridicăm, cu încredere unii în alții și în ceea ce facem, un spectacol complicat într-o perioadă complicată, care a fost conceput și trebuie încasat în primul rând ca experiență.

inmormantarea ghetarilor
magic Cata
cult2
cult1
culise
colegialitate
Adonis incercand sa se simta drogat la 10 dimineata 2
6 dimineata.
uniforma
repe
publicul tre sa se uite in oglinzi
navigate_before
navigate_next